După izbucnirea scandalului Bodnariu (autoritățile norvegiene au luat în custodie cei cinci copii ai unei familii de români, pe motiv de violență fizică), a început să se vorbească și la noi despre pedepsele fizice aplicate copiilor. Mai mult despre copiii familiei Bodnariu, desigur, și mai puțin despre copiii din peste jumătate dintre familiile din România. Potrivit unui studiu realizat anul trecut de Salvați Copiii, bătaia e soluția aplicată copiilor, în scop educativ, în 63% dintre familii. Acest Dosar nu a pornit de la cazul Bodnariu, dar s-a potrivit. A pornit de la o serie de cuvinte-cheie – plagiatori, mari corupți, conștiință –, care păreau să aibă sens luate împreună, dînd o imagine cel puțin interesantă a felului în care ne raportăm la autoritate, corectitudine, dreptate.

Un mic tur ghidat prin Dosar arată așa: Ana Maria Sandu își amintește de o învățătoare și de rigla cu care aplica pedepse elevilor ei („și mîinile li se umflau ca niște gogoși“), Constantin Vică scrie despre „micul inchizitor cu care toți sîntem dotați“ și care se cheamă, simplu, conștiință, Ionel Stoica reface istoricul valului de arestări în dosarele de corupție, de la Grigore Bivolaru la Victor Ponta, Constanța Vintilă-Ghițulescu trece în revistă un catalog al ororilor – pedepsele de la 1700 și ceva (ca să nu uităm, printre altele, cît de cruzi eram) și propune reintroducerea pedepsei pentru „clevetitorii mari“, Vera Șandor analizează tipurile de relații dintre părinți și copii, de la cazul cel mai fericit, în care pedeapsa e inutilă, pentru că „este suficientă spaima copilului că ar putea pierde ceva prețios: iubirea părintelui“, la cazul abuzului psihic și fizic, Emilia Șercan discută chestiunea plagiatelor rămase nepedepsite, a integrității universitare ciobite și a lipsei de reacție în fața imposturii. La asta se adaugă un fragment în avanpremieră din cea mai recentă carte a jurnalistului britanic Jon Ronson (în curs de apariție la Editura ART), din care aflăm că sîntem cu toții parte a unei noi forme de pedepsire colectivă, public shaming-ul pe Internet, și că un tweet poate distruge o viață. Dosarul se încheie cu un interviu cu Mihai Moldoveanu, românul care a fost condamnat la 25 de ani de închisoare pentru o crimă pe care spune că n-a comis-o, iar CEDO i-a dat cîștig de cauză.

Concluzia, dacă ținem morțiș să avem una, e că pedepsim prea mult cînd nu e cazul și prea puțin cînd am avea toate motivele s-o facem. 

Ilustraţie de Ion BARBU