Cînd am văzut prima dată reportajul Recorder.ro despre angajările de la Apele Române, mi s-a pus un nod în gît. Nu știu de ce a atins atît de multă lume povestea aceea, însă dacă ar fi să extrapolez, sînt cîteva motive de indignare. Primul este acela că îți dai seama cît de răspîndită este practica aceasta de a aduce pe cîte un prieten, o rudă, o relație, ceva în instituții ale statului. Apoi, este felul în care șeful instituției respective răspunde la întrebările jurnalistului: un amestec dezarmant de misecuvinism (normal că pot aduce pe cine vreau!) și de uimire că firescul lui nu e firescul tuturor (dar ce-am făcut? nu e așa peste tot?).

Dacă ne uităm la ce se întîmplă cu resursa umană la nivel de agenții, comiții, comitete și alte asemenea, ne dăm seama că fenomenul politizării este poate chiar mai răspîndit decît în ministere sau în administrația locală. De ce? O posibilă explicație ar putea fi aceea că aceste structuri sînt în eșalonul doi de vizibilitate – deconcentratele, subordonatele, coordonatele sînt deseori comasate, reorganizate și răzgîndite. Pe acestea guvernanții le tot schimbă nu doar la reorganizările guvernamentale, ci și cînd mai vin noi atribuții peste noi ca țară sau cînd mai trebuie făcute niște împărțeli politice care dau cu virgulă. Uneori, pare că varianta cea mai simplă în guvernarea de coaliție nu este de a negocia un compromis, ci de a inventa mai multe posturi (a se vedea discuția despre „spargerea” conducerii TVR în două). În felul acesta, coaliția împarte „frățește” posturi și se mai asigură și control reciproc. Păcat că ne costă.

Problema cea mai mare este că, departe de ochii publicului și în ceața atribuțiilor mereu în mișcare instituțională, se pierd ușor unele personaje care nu au nimic de a face cu obiectul muncii pentru respectivele instituții.

De ce sîntem aici?

E vechi păcatul și nu sînt guvernările actuale primele vinovate. Însă aș îndrăzni să spun că deprofesionalizarea administrației publice s-a accentuat, iar acest lucru se vede mai ales prin agenții guvernamentale și structuri care ar fi trebuit să fie hiperspecializate. Trei elemente au contribuit la asta, în valuri succesive.

În primul rînd, România a avut un corp de profesioniști sau măcar de funcționari care s-au specializat în anii grei de negocieri de aderare la Uniunea Europeană. În ei s-au investit resurse, formare, au fost parte din momente în care, vrînd-nevrînd, au ajuns să știe politici publice cum trebuie. Odată cu aderarea, voința politică de a menține acest corp profesional a scăzut și mulți dintre ei au luat și drumul instituțiilor europene.

Apoi, în timpul măsurilor de austeritate generate de criza financiară, spațiul public era plin de conversații despre comasarea sau desființarea unor astfel de instituții. La acel moment, numărătorile arătau undeva la vreo 300 de subordonate și coordonate (fără să punem la socoteală structurile lor teritoriale). De voie sau de nevoie, cu sau fără o strategie, o parte din posturi au dispărut. Repopularea lor post-criză nu a urmat neapărat o strategie de umplere a golurilor lăsate de acea perioadă de înghețare a angajărilor.

Al treilea val de deprofesionalizare a venit odată cu numirile din ultimii ani. Tonul a fost dat în 2017, după victoria răsunătoare a celebrului „Program de guvernare”. Atitudinea de tip „moșia mea” din spatele OUG 13 s-a răsfrînt și în alte zone, structurile guvernamentale, la nivel central sau deconcentrat, fiind primele acoperite într-un păienjeniș de numiri politice. Tot aceea a fost perioada în care mulți profesioniști din sistemul public și-au luat tălpășița, exasperați că s-au trezit cu cîte un șefuleț care habar nu avea cu ce să mănîncă domeniul peste care fusese numit. Înmulțiți exasperarea inginerului-avertizor de la Apele Române că o angajată nu știe cum să determine malul drept și malul stîng al apei cu nenumărate alte domenii.

O poveste fără sfîrșit?

Din păcate, reflexul împînzirii instituțiilor cu oameni loiali nu va dispărea prea curînd fără o schimbare de atitudine. Dimpotrivă, imaginați-vă straturi și straturi de personaje cu pregătire discutabilă așezîndu-se cuminți într-o cultură organizațională mai trainică decît orice coaliție guvernamentală. De multe ori, după ce unele personaje sînt aduse în astfel de structuri prin flic-flac-uri cu interimare, detașare, delegare, consiliere și alte asemenea, ele tind să se permanentizeze. Se inventează un post, se deschide un concurs cînd e nevoie și, așa, ce era temporar devine o improvizație permanentă. Straturi și straturi de interese, pierzîndu-și urma și loialitățile.

Printre ele, rătăciți, sînt și profesioniști. Statistic vorbind, e imposibil să nu existe și dintre aceștia. Însă fără un recensămînt și o cartografiere a instituțiilor și funcțiilor publice, a structurilor și a competențelor necesare, ei vor continua să fie excepții de tip „cineva trebuie să facă și treabă”. Pe aceștia trebuie să îi identificăm, să îi cultivăm și să ne asigurăm că măcar vor rămîne acolo.

Elena Calistru este președinte și co-fondator al asociației Funky Citizens.