Albul o include şi alb, şi galben?

Publicat în Dilema Veche nr. 713 din 19-25 octombrie 2017
Albul o include şi alb, şi galben? jpeg

Gînduri clevetitoare 1:

„Galbenul e gelozie, iar gelozia e cîrcoteală în stare pură.“

După ce am început textul acesta în mai multe feluri, în gînd, realizînd că îl scriu în românește și că prin urmare trebuie să fiu pozitiv, am șters totul, din gînd, și am înțeles că, practic, articolul se poate opri aici. Restul vi-l puteți imagina singuri :p („două puncte“ și „p“, limbaj codat, să nu priceapă toți :p. Un soi de samizdat în văzul lumii.)

Dar cum am promis că scriu un anumit număr de semne, soluția de siguranță e să mă prefac cu dezinvoltură că mă ocup cu chestii care nu ne privesc. Iar dacă nu ne privesc, critica este constructivă prin definiție. Prin urmare, hai să vă povestesc cum se întîmplă cu comunicarea științifică prin domeniul în care sînt activ, dar nu la noi, ci prin alte părți ale lumii. Evident, vorbesc despre experiența mea, nu a altora.

Carevasăzică, muncești la analizele tale, apoi mergi mai mult sau mai puțin fericit cu niște rezultate preliminare sau finale să le prezinți în fața altora din breaslă. Scopul e multiplu. Pe de o parte, e o bună ocazie pentru alții să învețe din ceea ce ai făcut tu. Este motivul pentru care adesea, în conferințe mai mari, prefer să merg la secțiuni care nu sînt neapărat în domeniul meu de interes direct: aflu cum a evoluat expertiza în acel subdomeniu îngust, observ moduri de a face de la care pot prelua idei valoroase pe care să le transpun în ceea ce fac, învăț lucruri complementare propriei mele cercetări. Am însă colegi care nu merg deloc la părțile de conferință care nu se referă nemijlocit la domeniul lor îngust, afirmînd că e pierdere de vreme. Am observat că, de regulă, acești colegi nu fac comentarii legate de prezentările altora, nu pun întrebări și se opun fățiș ideii de a avea comentarii publice, etichetîndu-le drept cîrcoteală.

Unul dintre argumentele lor forte e că există alți colegi, slab pregătiți, care comentează non-stop, deși nu au nimic de spus. Soluția mea la această problemă este să selectez conferințele, preferîndu le pe cele care au rate mici de acceptare a celor ce vor să prezinte şi care nu sînt gratuite, ba chiar sînt mai scumpe decît media. În astfel de locuri, participanții au mai rar tendința de a vorbi doar pentru a se auzi vorbind, iar moderatorii sînt mai versați în a menține conversația la un nivel productiv și atractiv.

(Povestea cu gratuitatea este cea care mă uimește la conferințele din alte domenii. Exemplul care îmi vine în minte este medicina. Acolo conferințele sînt scumpe, dar apar ca prin minune sponsori ce plătesc taxele de participare, transportul, cazarea… Ai astfel o bună ocazie de a face turism academic. Iar dacă tot e gratuit, adică nu simți că ai plătit pentru asta, tentația de a pune accentul pe turism este foarte mare…)

Am spus că învățarea e unul dintre lucrurile care mă atrag la conferințe. Pe de altă parte este feedback-ul. La conferințe primești întrebări. Unele sînt fantastic de utile. Altele sînt de-a dreptul stupide, dar extrem de utile: e clar că mai ai de lucrat la modul în care transmiți informația astfel încît să nu mai genereze astfel de neînțelegeri. În principiu, orice întrebare te face să avansezi, arată că oamenii au ascultat ce ai avut de spus și sînt interesați de subiect. Evident, majoritatea întrebărilor te provoacă să testezi stabilitatea și validitatea rezultatelor tale. Vin de la oameni care nu acceptă lucrurile fără să le verifice, fără se asigure că ele chiar sînt ceea ce par a fi. În termeni docți, este vorba de faimoasa reflexivitate postmodernă, în care te întrebi mereu dacă ceea ce ai produs chiar este ce ar putea fi, în care chestionezi capacitatea științei de a fi rațională, tocmai pentru ca, mai apoi, să ai deplină încredere în rezultatele astfel validate, în știință în sine. Demersul este simplu, iterativ: de a testa prin întrebări reflexive ceea ce ai adus nou în cunoaștere.

Am însă și colegi care detestă astfel de „critici“. Ei spun că nu ar trebui să primești întrebări, că acestea sînt agresive, că este greu să faci față unei prezentări. Apariția clevetitorilor de serviciu, cei care chiar pun întrebări fără rost și de regulă nu stăpînesc defel domeniul, întărește simțămîntul că avem de-a face cu o pierdere de bine.

Apare rapid recursul la conceptul de „critică constructivă“, în fapt cea mai avidă apărare împotriva oricărei opinii ce nu este identică cu a ta. Dar pentru a explica acest lucru, am nevoie să vă plimb ușor prin trecutul încă prezent. 

Gînduri clevetitoare 2:

„Roșul e comunism, iar comuniștii au ales probabil roșul ca să își afirme cu glas tare iubirea. Comunismul a fost critica cea mai profundă a societății, pe care au dat-o cu totul jos, prin revoluție.“

Aparent, obsesia de a crede că ceilalți stau să ne critice încontinuu vine din comunism. Regimurile comuniste, marxismul în general, s-au dezvoltat în jurul unor ideologii de sfîrșit de secol al XIX-lea, profund normative, dependente de ierarhiile sociale și organizaționale în care erau cantonate. Pe de o parte, oamenii erau identici, avînd exact aceleași nevoi și dorințe, una dintre obsesiile profund anacronice ale mișcărilor de extremă stînga de azi. Pe atunci, pe cînd marxismul se consolida ideologic, fiind identici, toți aveau exact aceeași părere, unica și adevărata, de neclintit. Și atunci, fiindcă tu, fiind pur și unic, dețineai adevărul absolut doar prin simpla ființare, toți cei ce nu erau exact ca tine, toți cei ce arătau sau făceau lucruri altfel erau criticabili. Iar criticile curgeau încontinuu, de neoprit. Dar, pentru ca lucrurile să fie mai complicate, apăreau ierarhiile. Ca un zeu absolut, șeful, că o fi fost el mai mare sau mai mic, avea întotdeauna dreptate. A chestiona rațiunile sau acțiunile sale devenea o crimă și era etichetat drept cleveteală împotriva statului. Dincolo de tenta uneori glumeață pe care o dau faptelor astfel istorisite, să notăm că în comunism oamenii aveau justificarea valorică de a fi în dezacord cu toți ceilalți, din simplul motiv că oamenii în sine, prin natura lor, sînt diferiți. Și nu aveau voie să spună acest lucru în mod deschis fiindcă ar fi încălcat autoritatea ierarhiilor, fie ele și simple ierarhii familiale. Dar era de bonton să te arăți un pic mai liberal, prin urmare puteai încuraja o „critică constructivă“. Adicătelea una lejeră, care să perie pe marele șef și să spună doar cîteva chestii de bun-simț, pe un ton nechestionabil, și care oricum să permită punerea ta pe lista potențialilor candidați la partea neagră a foii. Una peste alta, cîrcotașii ajung să fie împinși pe la colțuri, nu se pot exprima public și devin încă și mai vizibili. Se structurează astfel o societate în care orice chestionare nu mai este etichetată drept utilă, ci drept iritantă. Cleveteala este și continuă, și ostracizată.

Partea oarecum amuzantă, dacă tot am invocat extrema stîngă, este că nici extremei drepte nu îi plac criticile. Dimpotrivă, obsesia acestei categorii ideologice este fix aceeași: oamenii sînt identici, iar ierarhiile tradiționale respectate. Critica nu este acceptată. Toți trebuie să fie albi, creștini și homofobi, iar ceea ce este alogen trebuie eliminat. Indivizi clevetitori precum Nicolae Iorga sau I.G. Duca v-ar putea povesti despre cum critica continuă nu vine din comunism.

O tură pe la conferințe de științe sociale, unde oamenii se chestionează unii pe alții non-stop, v-ar putea releva despre cum etichetarea drept cîrcoteală a părerilor contrarii, a îndoielilor, a dorinței de a cerceta și de a crede abia după aceea este un gest de neîncredere în ceilalți, de autoritarism, de stăpînire precară a înțelegerii lumii, a vieții, a celorlalți.

Sau poate mă înșel.

Ca să nu fie cu supărare, cele de mai sus nu vorbesc despre România, ci despre un spațiu de pe Marte, unde nu e așa de bine ca la noi, unde nu există lideri luminați ca noi, unde oamenii nu sînt români verzi ca la noi și unde nu stăpînesc adevărul absolut. Ca la noi.

„Alb. Albul include totul, și roșu, și galben. E armonia criticii lăsate să existe natural, nederanjant, fără a o proscrie.“

Am disimulat un pic argumentul, prin urmare îl reformulez în clar: oamenii nu sînt identici, dar tocmai asta îi face frumoși. Ei se poartă fiecare în felul lui, au preferințe diferite și nu gîndesc la fel. De aceea pot trăi împreună, în societăți, pentru că sînt complementari. Fiind complementari, se pot chestiona unul pe celălalt, pentru a aduce perspective diferite asupra aceluiași lucru și a-l face mai bun. Astfel apare progresul. A nu accepta reflexivitatea înseamnă să o faci vizibilă etichetînd-o drept critică. Atunci ea deranjează prin ubicuitatea și imuabilitatea sa înnăscute. Aici, nu pe Marte. 

Bogdan Voicu este sociolog.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.