Timpul se oprește-n loc cînd te amușină cea mai domestică mîță, plînsul. Istoria lacrimilor mele e trivială, nu tragică. De ce ar trebui să plîng azi? Azi merg pe strada mea către gară. Văd blocurile melancolice. În preajmă sînt oamenii care se adăpostesc lîngă copacii de pe Șoseaua Olteniței. Oamenii cu casa-n spate, ca melcii. Cu casa n sacoșă de rafie.

Îmi vine să plîng atunci cînd mă gîndesc la copiii orașului-mamă. E o reacție umană. Bucureștiul îi ține-n marsupiul compus din alei, ganguri, coridoare și trotuare. Îi numim oamenii străzii. Ca și cum am spune Omul din Lună. Sînt cei pe care-i zărești fugar. Poate nici nu-i vezi pe unii dintre ei. La fel cum nici la Lună nu te uiți în fiecare noapte.

Mi se face drag de ei, însă azi n-o să plîng. Zîmbesc cînd văd ființele care ar trebui să mă facă să plîng. Sînt lîngă supermarket. Acolo sălășluiește bătrînul captiv în comunism, care scoate portretul lui Ceaușescu, pe aleea din fața blocului, alături de un radio și de o pereche de pantofi cu toc pe care vrea să-i vîndă. Eu m-am născut după comunism, în capitalismul luminos și utopic pe care-l sperau alții pentru mine. Plîng, da, cînd mi se povestesc ororile fostului regim. Comunismul e ca o fantomă blocată între lumi, în România. Și fantoma stă azi lîngă bătrînul care vinde pantofii pe stradă. Dar merg mai departe. Merg înspre casa de amanet. Un tîrgoveț cu ochii exoftalmici îmi vinde flori de cîmp, în stradă. Ajung la mall. Lîngă gura de metrou e Mugurel, băiatul de la casa de copii, care se mbracă-n haine de duminică în toate zilele săptămînii și se bărbierește, ca să apară primenit și spilcuit cînd cîntă pentru un leu în fața mall-ului, la muzicuță.

Iau metroul. Trebuie să ajung la gară. Bucureștiul are la fiecare colț de stradă cîte un locuitor. Pe scările rulante, ies la Ministerul Transporturilor. Băiatul cu converși e lîngă florărese. Are trupul mîzgălit de praful străzii, al orașului. O sticlă cu suc răcoritor în mîna stîngă. Pe antebraț – un tatuaj cu un nume de fată. Mona. Tenișii lui, scîlciați. Dar are părul buclat și ochii enormi, cu gene ntoarse. E al străzii. Al gării. S-a pus pe o bordură și a numărat cîteva bancnote de un leu. Tristețea lui are candoare și sinceritate. Nu cere nimic de la nimeni acum, dar o să ceară poate de-o pîine, după lungirea umbrelor, către noapte.

La gară, într-un supermarket, văd tineri ca mine, de-aproape aceeași vîrstă. Trei băieți săraci scot mărunțiș din buzunarele zdrențuite. Nu te-aștepți să vorbească așa cum vorbesc. Pentru că noi, oamenii, credem în aparențe. Îi ascult. Nu-i las să-mi scape ochilor și urechilor. O frază pe care o rostește unul dintre băieți spune cea mai frumoasă poveste a orașului. Nu mă face să plîng, mă pune pe gînduri. Le spune celorlalți: „Ia uite, mă, mergem mereu înainte cu Soarele și tot la Lună ajungem.“

Monica Stoica este redactor la HotNews.ro, rubrica „Haute Culture“.

Foto: Adevărul.ro