Este ușor să fii ascet. Cînd nu îți mai permiți absolut nimic, regulile jocului sînt cît se poate de clare. Și completa lipsă de moderație este ușor de atins (le-am încercat pe amîndouă). Cu adevărat dificilă este doar cumpătarea. Este o virtute pentru avansați, cu toate că este una dintre cele patru virtuți cardinale clasice și locul ei ar fi fost mult mai în față. De cîtă frustrare ne aduce cumpătarea devenim conștienți cel tîrziu pe la mijloc de ianuarie, cînd iarăși constatăm că nu am reușit să punem în aplicare bunele noastre intenții pentru noul an. De aceea nu pun mult preț pe marile hotărîri și consider mai degrabă că secretul constă în reușita de a menține sub control, zi de zi, propriile noastre forțe gravitaționale, pînă în clipa în care cele bune ne intră – treptat, să sperăm – în obișnuință. În cazul ideal, putem obține astfel o tot mai mare libertate. Un om care, cînd simte o pornire à la Homer Simpson, „acum am chef de o gogoașă“, are opțiunea să se supună impulsului sau nu, este mai liber. Cine se lasă purtat de val întotdeauna și în orice situație va fi cuprins de plictiseală, de ennui. Aglomerarea de excese face ca ele să aibă un efect comun, deoarece este în firea excesului să reprezinte o excepție. Cine încearcă să își găsească mereu scuze în asemenea excepții nu are cum să nu eșueze. De aceea nici nu mai au un sens autentic obiceiurile respectate calendaristic, cum sînt petrecerile extatice din timpul carnavalului sau ospățul de Crăciun, din cauză că pur și simplu lipsește contrastul.

Cei care se împotrivesc cu încăpățînare să recunoască acest adevăr sînt petrecăreții înrăiți, care ies sîmbătă de sîmbătă în arenă ca să își facă de cap. În legendarele localuri „Amnesia“ din Ibiza sau „Berghain“ din Berlin vom întîlni mai ales funcționari amabili, care și-au făcut un scop în viață din obținerea forțată a unui nesfîrșit șir de stări excepționale. Cum se dovedește imposibil, trebuie să recurgă la droguri sintetice, pentru ca măcar să creeze iluzia că ar fi fezabil.

Există însă un mare „dar“: renunțarea totală la excese ocazionale sau abstinența completă nu este mai puțin jalnică, prin absența vieții și a bucuriei. „Ar fi o eroare să credem că toți creștinii ar trebui să fie abstinenți, religia abstinenților este islamul“, spune C.S. Lewis. În celebra sa serie de prelegeri „Mere Christianity“ prezentată de BBC, cînd ataca subiectul măsurii și cumpătării, deplîngea în primul rînd două aspecte: persoanele care reușesc mai bine să practice cumpătarea se uită de sus la cele incapabile de asta. Un individ care renunță la ceva, spre exemplu la fumat, vrea pe nepusă masă să se abțină toată lumea de la fumat. Omul care poate, ne spune C.S. Lewis, să renunțe la tot felul de lucruri, la carne, la bere, la filme și așa mai departe, „însă afirmă că ele ar fi în sine ceva rău și îi disprețuiește pe cei care se bucură consumîndu-le, sigur a luat-o pe o cale greșită“. În al doilea rînd, prin restrîngerea termenului de „cumpătare“ la lucruri trupești, și mai întîi de toate alcoolul și mîncarea, am scăpat din vedere esențialul: „Un bărbat care pune în centrul existenței sale jocul de golf ori motocicleta sau o femeie a cărei viață gravitează în jurul hainelor, bridge-ului ori cîinelui ei este la fel de lipsit sau lipsită de măsură ca o persoană care se îmbată seară de seară“. Ca să folosim limbajul biblic: fiecare are idoli în viața lui – libertatea înseamnă să poți renunța la ei.

Să te bucuri de cele oferite de viață fără să te lași confiscat de ele, asta e arta. În ochii marelui tomist Josef Pieper, nici „măsura“, nici „cumpătarea“ nu reprezintă concepte potrivite pentru a reda deplin sensul termenului latinesc temperantia. „Măsură“ și „cumpătare“ îi sună ca niște negative, amintindu-i de „restricție, frînă, oprire, gîtuire, înăbușire, înfrînare“. Cu mult mai bun ar fi cuvîntul grecesc sophrosyne, derivat din sophron, adică „a fi prudent, înțelegător, înțelept“ – și, foarte interesant, și „senin“, adică nonșalant. După cum susține Pieper, limba germană nu cuprinde nici un cuvînt „în stare să reflecte măcar în oarecare măsură miezul și întinderea conceptului «temperantia»“. Temperantia însemna inițial „înțelegere ordonatoare“, fiind derivat din verbul latinesc temperare – „a amesteca așa cum trebuie“. Înțelesul se mai păstrează în verbul to temper din engleză, „a tempera, a combina“. „Temperatură“ vine de la temperatura, care inițial nu avea nimic de-a face cu ideea de cald sau rece, ci avea sensul de „amestec potrivit, raport corect“, așa cum un drink este un amestec corect sau într-o rețetă de mîncare se folosește combinația potrivită de ingrediente. Prin urmare, ideea nu este să renunți la ceva sau să fii ținut din scurt, ci să iei din toate exact atît cît să se potrivească. Un barman nu se simte ținut din scurt dacă într-un Old Fashioned Cocktail nu adaugă decît un strop de bitter de Angostura și doar un cub de zahăr brun – dacă ar doza altfel, băutura ar fi contrafăcută.

Din nefericire, în viață nu avem mereu la dispoziție o rețetă a plăcerilor și pasiunilor dozată cu precizie, și de aceea măsura – continuăm să folosim conceptul, însă avînd în minte sensul de temperantia – este atît de greu de aplicat în viața noastră obișnuită… Dar cum să trăim potrivit firii? Cum reușim această performanță? Și moderația? Și ordinea corectă?

Pentru Toma d’Aquino, răspunsul este clar: fără Dumnezeu sîntem pierduți. Pentru creștini, de la cădere încoace, omul prezintă un mic defect. Revolta lui Adam și a Evei a constat în aceea că și-au revendicat dreptul de a hotărî singuri ce este bine și ce este rău, de a fi stăpîni peste lumea lor. Marele paradox al creștinismului, potrivit filozofului Slavoj Zizek, este că abia confruntarea cu păcatul și căderea omului au făcut posibilă apariția moralei omenești. În absența posibilității de a opta liber în favoarea răului și împotriva binelui nu ar exista libertate, iar fără libertate nu ar exista păcat. De ce, se întreabă Zizek, Dumnezeu i-a prevenit limpede pe Adam și pe Eva să nu mănînce din fructul pomului cunoașterii? De ce l-a așezat tocmai în mijlocul grădinii? De ce a atras atenția tocmai asupra lui? Deoarece abia libera alegere ne transformă în ființe morale. Doar libera alegere face să apară ceea ce putem numi etică. De altfel este și afirmația centrală a istoriei lui Adam și a Evei și a altor povești arhetipale, cum este, spre exemplu, Portocala mecanică a lui Anthony Burgess. Aici, un tînăr rătăcit este supus spălării creierului, cu scopul de a-l transforma într-un cetățean cuminte. Catolicul Burgess îi cere preotului închisorii din romanul lui să atragă atenția asupra unui asemenea experiment: „Cînd un om nu poate hotărî singur, încetează de a mai fi om”. În lipsa libertății nu există etică…

Conceptul de modă veche ar fi cel de „îndurare“. Atleții morali se bucură poate de ea oricum, dar eu consider cerințele creștinismului, de la Predica de pe Munte pînă la virtutea cumpătării, o singură mare pretenție nerezonabilă. Tot ceea ce a creat Dumnezeu este bun, omnis creatura Dei bona est (Pavel), însă cum reușesc eu să nu mă înfrupt în miez de noapte din pastele lăsate în frigider, pentru a doua zi? Mă calific dacă înfulec doar jumătate sau un sfert din cutia de înghețată? Dacă recunosc că nu mă descurc singur, Pieper mi-ar da fără îndoială dreptate. Din punctul lui de vedere, umilința („întemeiată pe aceea că omul se judecă la o valoare care corespunde adevărului“) reprezintă o premisă esențială pentru temperantia, umilința este acceptarea ideii că omul și omenirea nu sînt Dumnezeu și nici „ca Dumnezeu“ și că depind de ajutorul Lui. Păcatul, spune Pieper, înseamnă de fiecare dată să întorci spatele lui Dumnezeu și să alegi calea idolatrizării plăcerilor egoiste, a celor „de sine“. Rezultatul final este întotdeauna disperarea: „Intemperantia și disperarea sînt legate între ele printr-un canal secret“. Să te bucuri de lucruri fără să devii sclavul lor, spune Pieper, îți permite doar „spiritul care se îndreaptă spre lucrurile mari“…

În cele din urmă, temperantia nu este decît un alt termen pentru „frumusețe“ – deoarece dreapta măsură radiază întotdeauna în jurul ei ordine –, purtînd în sine strălucirea adevărului și a binelui.

(fragment din Cartea virtuților. Arta decenței și 27 de virtuți, între noblețe și nonșalanță, traducere de Mihai Moroiu, Editura Baroque Books & Arts, 2019)