În a cincea sa călătorie, Sindbad îl întîlnește pe Bătrînul Mării, care-l înduioșează, rugîndu-l să-l ducă-n cîrcă pînă pe malul celălalt al unui rîu, după care începe să-l strîngă între pulpele lui noduroase, transformîndu-l într-un sclav ce ar fi urmat să fie omorît prin epuizare, în timp ce el s-ar fi preschimbat dintr-un bătrîn fragil într-un monstru criminal. Am dus și eu Bătrînul Mării în cîrcă, iar picioarele lui se numeau Rușine și Vinovăție.

Am o relație veche și furtunoasă cu rușinea. Am primit-o de la doi părinți care au tras de mine în direcții diferite, ca-ntr-o execuție prin écartèlement, purtîndu-și războaiele sîngeroase prin intermediul meu, mirîndu-se apoi că la adolescență eram un vulcan, nu un tînăr echilibrat, senin și sănătos. Pînă tîrziu, înspre 40 de ani, felul în care mi-am perceput propriul corp a fost învelit în falduri de rușine. În copilărie evitam orice contact cu oglinda, lucru ce dăduse naștere unor trasee ritualice prin casă menite să ocolească orice suprafață speculară. Mă simțeam ca și cum aș fi dus în cîrcă o maimuță sinistră și batjocoritoare. Mi-era rușine de subțirimea antebrațelor, iar pantaloni scurți n-am purtat de cînd am devenit conștient de mine și pînă spre vîrsta indiferenței. Am fost și sînt atît de jenat de laudele publice încît de multe ori atitudinea mea în fața unui profesor care mă vorbea de bine era mai curînd jignitoare. În copilărie eram atît de obișnuit cu criticile venite dinspre maturii vieții mele, încît orice laudă mă rănea. Dintr-o parte a familiei auzeam frecvent întrebarea retorică „Ce-o să zică lumea?”, care mă făcea să percep viața noastră cotidiană ca pe o piesă jucată pe scena unui amfiteatru. Mai tîrziu mi-am dat singur explicația: era vorba despre o familie care trăise în comunități rurale, mai apoi într-o curte-vagon bucureșteană, unde fiecare gest era interpretat și supus exegezei de tip radio-șanț. Îmi petreceam o parte din vacanța de vară în curtea aia, cu bunica mea, și adesea o însoțeam în adevărate excursii de maximum 20 de metri, care duceau de la ușa noastră pînă la primele case, cele dinspre poartă. Acolo începeau colocvii interminabile de bîrfă, care șerpuiau dinspre universal înspre particular: de la icoana care plînsese (în șoaptă, pentru că era înainte de...), de la cutremurul iscat odată cu strămutarea Bisericii Sf. Vineri („Ne pedepsește Dumnezeu, doamnă Petculescu!”) și pînă la alcoolismul vecinului de la casa din mijloc, tată a doi copii, care seara stătea pe prispă și bea bere pe care o procura prin nu știu ce miracol, pînă cădea în cap. Erau ocolite subiectele dureroase (cum ar fi fost unchiul meu, care avea aceeași patimă, sau fiul doamnei Petculescu, care n-o vizita niciodată) și din bîrfă se năștea o legătură fragilă, care ținea de la o vizită la alta: sufletele se uneau într-o duioșie fragilă. Asta era lumea-amfiteatru.

În gimnaziu au început să-mi dea tuleiele, lucru de care n-am fost conștient pînă cînd nu mi-a atras atenția un adult binevoitor, profesorul de matematică din V-VIII. Scenă: intră în clasă, aruncă pe catedră catalogul, se stîrnește un nor de praf. Pufnește, se duce la geam și se cufundă în contemplare. Tăcere terorizată, știm cu toții că urmează să pronunțe un nume, victima zilei. Își dă privirea roată în jurul clasei, apoi o fixează asupra mea. Încep să-mi tremure genunchii și simt furnicături în vîrful degetelor. Apoi zîmbește și vine înspre mine:

– Ia uite! Măi, Stănescule, dar ție ți-a dat musteața! Ești bărbat, băi!

Rîsete ușurate. Rîd și eu, mînzește.

– Auzi, mă, Stănescule, da’ arată-ne și părul de pe piept. Ia hai, deschide cămașa, să se vadă!

Rămîn nemișcat, la fel și el. Foarte greu înțeleg că vorbește serios și încerc să desfac primul nasture.

Rezultatul a fost că am început să mă bărbieresc foarte devreme și foarte greșit, după cum credeam eu că se face.

*

Odată cu pubertatea, rușinea cu „obiect” a devenit nevroză: nu ieșeam din casă, oricît de cald ar fi fost, fără cîte un batic legat la încheietura fiecărei mîini, purtam două tricouri vara, două geci iarna și întotdeauna pantaloni lungi, pe care-i îndesam în bocanci. Am început să deviez rușinea față de propriul corp înspre zona morală, sperînd ca prin pedeapsă să amuțesc energiile negative: cu cît eram mai anarhic în comportament, mai rău, cu atît deveneam mai neatent la acea rușine pe care mi-o producea corpul meu. Îmi creasem un al doilea trup, un tovarăș asemănător leului din romanele medievale, care ducea luptele în locul meu, înspăimînta sau producea scîrbă. Era un orgoliu enorm în nașterea acestui Golem: practicam hybris-ul fără s-o știu. În clasa a VIII-a, chiar a doua zi după ce trecusem de faza pe municipiu a olimpiadei la română și sărutasem pentru prima oară o fată, Golemul meu personal a intervenit și m-a pedepsit exemplar: am fost exmatriculat în urma unui eveniment care și acum îmi populează coșmarurile. Dintr-un elev bun spre foarte bun am devenit peste noapte un paria ocolit de toți foștii prieteni, mutat din școală și supus unui program cazon. Atunci cred că am trecut un prag gigantic: rușinea s-a preschimbat în vinovăție, varianta ei matură, care nu m-a mai părăsit. Am învățat să trăiesc cu vinovăția – nu e imposibil: ești ciung, șchiop, orb, dar totuși te strecori prin lume, cu Golemul în urmă ta, tot mai mare și mai orgolios. „Ce zice lumea?” s-a transformat într-o cursă profesionistă a înarmării, pentru că „lumea” trebuia provocată. Am învățat să disociez rușinea de vinovăție, așa cum un alcoolic știe ce doză de substanță îi trebuie ca să-și potolească „foamea”: nu puteam învăța decît materiile care-mi plăceau (română, engleză, literatură universală, istorie), așa că notele mici de la „real” îmi declanșau vinovăția, dar nu și rușinea. Vinovăția și sora ei mai mică, rușinea, mi-au oferit atîtea lupte pînă acum, încît uneori nu sînt convins că am trăit cu adevărat: am fost atît de preocupat să-mi duc lupta interioară încît toate evenimentele dintre terminarea facultății și o lună de recluziune petrecută în Kosovo, în 2016, îmi par a fi derularea unui coșmar. Supraviețuiesc imagini, nu toate negative, mici permisii pe care le primeam în acest „drôle de guerre”: un Crăciun liniștit din copilărie, căsătoria, nașterea celor doi copii, unele dimineți de sîmbătă cînd m-am trezit uitînd să mă înarmez. În rest, un vîrtej sălbatic în care încercam să înot ducînd în spinare rușinea și vinovăția pe care mi le-au predat părinții mei, doi narcisiști incurabili, fără să mă învețe cum ar trebui să le purific. Am învățat să ascund vinovăția scufundîndu-mă în muncă: am muncit ca un apucat mai bine de 20 ani, fără week-end-uri, fără seri sau concedii, pînă m-am trezit într-o primăvară cu o scîrbă atît de violentă în fața acestei proiecții, încît a trebuit să las armele și să mă predau.

Am doi copii: sînt atît de diferiți, încît par cîteodată doi musafiri străini care au aterizat în casă pe ferestre ce dau înspre nord, respectiv înspre sud. Unul dintre ei e gălăgios, deschis, blond, prietenos și totuși predispus cîteodată la o tristețe pe care alege s-o ascundă sub masca bufoneriei, celălalt e măcinat de nesiguranță, rușinat de propriul trup, prea temător ca să-și poată descătușa creativitatea, obsedat de iluzia prieteniei pe care o vede ca pe un prag al acceptării de către cei „normali”. Unul e provocat de lumea interioară, pentru că exteriorul îi stă la degetul mic, celălalt e cufundat în Sine, drept care proiectează Raiul în teritoriu, în lume. Văd în fiecare dintre ei ceva din mine, atît bufoneria, cît și timiditatea excesivă, dar și mult mai mult de atît, un mister la a cărui desfășurare asist împietrit. Aș vrea să le spun că va fi OK, viața e mai ușoară decît pare acum, la 10, la 12 ani, dar mi se pare că i-aș minți. Aș vrea să nu le predau Bătrînul pe care-l car eu în spinare, să-i transform în soldați necombatanți, dar mi-e teamă că orice luptă neanunțată i-ar prinde nepregătiți. Așa că am ales să-i fac părtași sau măcar spectatori la războiul meu, care se apropie de zenit: știu că imaginea unui părinte vulnerabil nu e cea mai plăcută, dar măcar nu e o minciună. Și nici „normalitatea” nu mi se pare încă ceva foarte dezirabil, oricît de chinuitoare ar fi alternativa.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.

Foto: flickr.com