O utopie? Nu întru totul…

Publicat în Dilema Veche nr. 770 din 22-28 noiembrie 2018
O utopie? Nu întru totul… jpeg

Din vechime pînă în Renaştere a existat ideea că lucrurile lumii se află în mişcare fiindcă îşi caută neîncetat originea. „Muncite“ de carenţa lor de fiinţă, se frămîntă, tind către sursa realului. Dibuie, neliniştite, drumul înapoi către „motorul imobil“. Cerurile şi stelele sînt „cereşti“ fiindcă au o mişcare circulară, regulată, neschimbătoare, mai apropiată de odihna Neclintitului decît de vînzoleala lumii sublunare. Cu cît priveşti lucrurile de mai sus, se socotea, cu atît diversitatea lor plană, încîlcită, potenţial conflictuală, se apropie de convergenţă, îşi dezvăluie curgerea spre acelaşi Unu. Filozofia veche avea drept ideal tocmai dobîndirea acelei „priviri de sus“ care vede agitaţia/dezordinile imediatului resorbite în armonii şi sensuri unificatoare. Pentru filozofia veche şi pentru credinţă, pacea – adevărata pace – constă în a te apropia de Polul realului, de intimitatea lui Dumnezeu. „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu“ (Ioan 14, 27), le spune Iisus ucenicilor cînd, la Marea Cină, le indică drumul vertical pe care se va întoarce El însuşi la Tatăl.

Dar cum faci prezentă această pace transcendentă în imediatul istoric? În diversitatea inerentă, nedumeritoare, adesea ostilă a vieţii de aici? La mijlocul secolului al XV-lea, Nicolaus Cusanus, cardinal reformator, teolog şi filozof contemplativ, şi-a pus problema să aplice pacea de sus asupra pluralităţii religioase.

Europa acelei vremi avea belşug de conflicte, unitatea ei se fractura. Creştinătatea era minată, dar şi animată de fermentul unei diversităţi pe cale să explodeze. Marea schismă, încheiată abia în 1417, dezbinase Biserica catolică, iar în Conciliul de la Basel (1431 1437) concepţia însăşi asupra Bisericii se juca între monarhie papală şi conciliarism care apăra, reformator, drepturile diversităţii ecleziale. Principii se foloseau de aceste tensiuni pentru a susţine interese de tip naţional, înainte ca Reforma, deja anunţată prin mişcarea husită, să dea un nou suport pentru mozaicarea vechii Europe. Presiunea otomană îi punea pe europeni în faţa „celuilalt“ religios; încercarea de uniune cu Biserica de Răsărit, la Conciliul de la Ferrara-Florenţa, îi punea în faţa „celuilalt“ creştin; în curînd, descoperirile geografice îi vor pune în faţa „celuilalt“ exotic.

În 1453, Cusanus scrie tratatul Pacea credinţei (De pace fidei). În vara acelui an, creştinii văzuseră Constantinopolul căzînd sub cucerirea musulmană. Or, chiar în condiţiile crizei, Cusanus face din diversitatea religioasă o temă de meditaţie contemplativă. Cadrul, aproape scenic, al textului său e dat de o „viziune“. Ea îl ridică pe autor la „înălţimea intelectuală“ a curţii cereşti, unde poate asista la discutarea chestiunii ce îl preocupă. Conduşi de îngeri, reprezentanţi ai tuturor religiilor şi confesiunilor se reunesc în faţa lui Christos, Înţelepciunea divină. În „sinodul“ imaginat de Cusanus se caută (şi se obţine, căci ne aflăm la înălţimea ceresc intelectuală) o armonizare a perspectivelor religioase. Fiecare religie participantă îşi dovedeşte aici caracterul autentic prin faptul că are, că poate avea un dialog direct cu Logosul divin. Dar ea poate constata totodată că celelalte religii stau într-un raport analog cu El. Asistăm la ceea ce s-ar putea numi o definiţie în act a religiilor, a religiei: articulare între o perspectivă religioasă (cu specificitatea ei teologică, intelectuală, istorică, socio-culturală) şi trans-perspectiva divină care îşi revelează în fiecare religie plenitudinea. Care mobilizează toate perspectivele către universalul ei.

În prologul textului, Cusanus îl pune pe reprezentantul mesagerilor cereşti să spună: „Tu, Doamne, eşti Cel căutat în chip diferit în felurite rituri şi eşti numit cu felurite nume… Dar Tu, care eşti nevăzut oricărei minţi, te poţi face văzut cui voieşti, într-un fel în care să poţi fi înţeles… Dacă vei binevoi să faci astfel, vor înceta sabia şi vitregia urii şi toate relele şi vor cunoaşte toţi că nu este decît o singură religie în diversitatea riturilor.“

În plan istoric, tratatul n-a avut ecou. A fost o utopie. Dar nu tot aşa este pentru gîndirea spirituală. Intenţia lui Cusanus e să împingă înţelegerea la salt de la diversitatea conflictuală către comuna „ţintă infinită“ a religiilor. Intelectul are de făcut trecerea de la „comprehensiunea“ (circumscrierea mentală) a divinului în forme religioase „închise“ la convergenţa credinţelor în pacea Celui care le instituie şi le cheamă către sine.

Pe urmă, nu este Cusanus un precursor al modernităţii în măsura în care admite, fie şi „scenic“, diversitatea „colegială“ a credinţelor? Astăzi, Occidentul are faţă de tradiţiile religioase respect, acumulare studioasă, curiozitate culturală. Pe lîngă închidere, pe lîngă amalgamul între credinţă, „teocraţie“ şi terorism, există între religii, în anumite medii religioase cel puţin, dorinţă de întîlnire, de conlucrare, de fraternitate chiar. Există elan ecumenic, operă ecumenică. Dar ele nu sînt de la sine înţelese.

Am mai menţionat aici poziţia Părintelui André Scrima, monah ortodox şi universitar. Călător prin geografia religioasă a lumii, el privea credinţele în orizontul Polului lor comun. Dar era departe de a socoti dialogul religios un lucru la îndemînă. Ştia ce crispări, ce certitudini pline de suficienţă, dacă nu de ostilitate persistă în anumite cercuri religioase, unde superioritatea propriei credinţe faţă de celelalte religii rămîne de la sine înţeleasă. Mai potrivită, în aceste condiţii, i se părea pregătirea conştiinţelor pentru dialog. „Să-l pregătim printr-un travaliu conştient, susţinut în noi şi între noi, pînă cînd el va surveni ca de la sine“, spunea el într-o convorbire cu Andrei Pleşu. Ce propunea pentru această pregătire? O decantare a conştiinţelor, o intrare mai adîncă în adevărul lui Christos.

Pe acest drum, importante erau o serie de distincţii în abordarea religiilor. Prima e cea între superioritate şi unicitate. Ea îndeamnă să nu mai concepem unicitatea în termeni de ierarhie şi, ca atare, drept un maximum cvasi-cuantificabil. În locul unei clasificări ierarhice a religiilor, ni se propune convergenţa lor – fiecare cu geniul şi calea ei proprie – către şi în misterul participabil al lui Dumnezeu. O altă distincţie – fără separare – ar fi cea între credinţă, orientată către zenitul divin, şi istorie. Atîta vreme cît ne aflăm, prin forţa lucrurilor, cuprinşi în ţesătura şi în logica succesiunii temporale, atîta vreme cît o comunitate religioasă parcurge istoria, ea „nu are a judeca adevărul intrinsec al celorlalte tradiţii religioase, al căror conţinut de sens şi de valoare ţine şi el de dezvăluirea eschatologică“. În condiţia noastră actuală, tradiţiile au a fi considerate ţinînd necontenit seama de ceea ce André Scrima numea „diferenţialul eschatologic“, care racordează privirea noastră la privirea polară a lui Dumnezeu.

Un dialog care s-ar duce în această perspectivă are în vedere o pace mai stabilă decît cele socio-politice. E o pace care coboară asupra interlocutorilor, care îi menţine creatori, în mers. „A descoperi nu «acelaşi lucru», ci pe Acelaşi, dar altfel: iată deosebirea noetică şi existenţială“, spunea André Scrima.

Desigur, e de dorit ca „pacea polară“ să dea şi aplicaţii în istorie, să producă şi convivialitate religioasă în imediat. Rămîne acest deziderat o utopie? Oricum ar fi, ea rămîne la orizontul conştiinţei. Se propune ca reper gîndirii spirituale. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.