Spre mare mea uimire, de cînd am păşit pe poarta TVR am auzit frecvent afirmaţii de tipul „sîntem o televiziune de stat“ şi „trebuie să avem relaţii bune cu guvernul, pentru că... asta e!“. Era clar că, dacă înşişi angajaţii TVR nu făceau diferenţa între o televiziune de stat, finanţată integral de la buget, şi o televiziune publică, finanţată de cetăţeni prin taxa radio-tv, instituţia nu avea cum să fie receptivă la exigenţele jurnalismului independent, ci prefera să funcţioneze după principiul „capul ce se pleacă sabia nu-l taie“. Mai mult, ducînd acest mod de gîndire la extreme, unii au ajuns să fie scandalizaţi pentru că proiectul de lege iniţiat de Raluca Turcan prevede în ultima sa variantă ca numai societatea civilă, nu partidele politice, să nominalizeze candidaţi pentru Consiliile de Administraţie. Să trăieşti şi să munceşti fără tutelă politică pare de neconceput pentru unii dintre angajaţii TVR. Din fericire nu pentru toţi.

Modul de gîndire despre care am vorbit mai sus are explicaţii subiective şi obiective. Din prima categorie fac parte afinităţile politice ale unui important grup de angajaţi faţă de partidul care a configurat TVR la începutul anilor 1990 şi după 2000 şi fără aprobarea căruia nu ajungeai şi nu rămîneai în TVR. Teama că partidul şi-ar putea pierde poziţia dominantă în interiorul instituţiei şi, odată cu el, cei care i-au fost şi-i sînt încă fideli se exprimă astăzi în teama pe care o simt cei angajaţi politic faţă de politizare. Mai interesante pentru noi sînt însă motivele obiective, pentru că nu toţi angajaţii TVR au loialităţi politice, dar toţi ştiu că televiziunea publică a fost întotdeauna supusă presiunilor politce şi că nimeni nu a scăpat de pedeapsă dacă a supărat puterea. Faptul că aceşti oameni au dreptate ne arată şi care sînt punctele vulnerabile ale Legii 41/1994, după care funcţionează serviciile publice de radio şi televiziune şi justifică demersul politic ce vizează schimbarea acestei legi. Pe scurt, legea „veche“ formalizează dependenţa absolută a TVR şi SRR de factorul politic, pentru că majoritatea parlamentară poate practic să schimbe conducerea celor două instituţii în fiecare an prin respingerea raportului de activitate. În consecinţă, conducerea acestor servicii nu este niciodată protejată de schimbările politice, iar preşedintele-director general este nevoit să-şi negocieze sprijinul politic în Parlament, subordonînd grila de programe şi linia editorială obiectivului păstrării funcţiei. Unde mai punem că însăşi funcţia de preşedinte-director general este politizată, ocupantul ei fiind votat de Parlament, de regulă în urma unui troc politic. Cei care, mizînd pe lipsa de informare generală, afirmă nonşalant că nu schimbarea legii garantează depolitizarea SRTV, ci numirea la conducere a unui jurnalist din mediul privat (adică obişnuit să asculte de patron!), ar face bine să citească legea măcar după ce au emis aceste enormităţi, dacă nu au făcut-o înainte de a glăsui.

Judecînd prin prisma efectelor Legii 41, faptul că noul proiect de lege separă funcţia de preşedinte al Consiliului de Administraţie de cea de director general este binevenit, cum tot binevenită este şi eliminarea posibilităţii de a demite întregul Consiliu de Administraţie în momentul prezentării raportului de activitate. Sistemul propus de proiectul Ralucăi Turcan asigură o oarecare protecţie angajaţilor televiziunii publice, deoarece, dacă preşedintele Consiliului de Administraţie este votat de Parlament, în schimb, directorul general este selectat în baza unui concurs, fiind protejat oarecum de idiosincrasiile partidelor politice. Aşa se întîmplă, de altfel, în toate ţările europene în care televiziunile publice şi-au cîştigat reputaţia de independenţă faţă de putere. Şi nicăieri nu sînt incluşi reprezentanţii salariaţilor în Consiliul de Administraţie, ca la noi în baza legii 41, pentru că ar fi în conflict de interese: nu poţi să administrezi resursele şi să beneficiezi de ele în acelaşi timp. Acolo unde lucrurile funcţionează – la BBC, ZDF sau SVT (televiziunea publică suedeză) – Consiliul de Administraţie exercită un control exterior, imparţial şi obiectiv asupra activităţii instituţiei şi nu o folosesc pentru a-şi promova propriile creaţii muzicale sau dramaturgice sau pentru a le asigura un regim privilegiat rudelor angajate în TVR. Exemplele sînt, din păcate, numeroase. Noua lege prevede însă că nu pot fi membri în Consiliul de Administraţie  cei care au rude de gradul I sau II care lucrează în TVR, ceea ce explică furia detractorilor ei.


Chiar şi aşa însă, cu toate schimbările care ne apropie de modelele consacrate în UE (cu excepţia modelului francez, pe care ar trebui să-l evităm, căci acolo şeful statului îl numeşte prin decret pe preşedintele televiziunii publice!), nici noua lege nu merge pînă unde ar trebui să meargă, şi anume pînă unde a mers legea suedeză, care cere televiziunii publice „să supună unei examinări severe autorităţile precum şi organizaţiile şi companiile private care afectează direct interesul public şi să urmărească activităţile acestora şi ale altor instituţii“. Aşa se defineşte misiunea publică, nu prin deziderate pioase. Şi tot în Suedia legea prevede ca mandatul conducerii SVT să se încheie întotdeauna la un an după alegerile legislative, tocmai pentru ca el să nu se suprapună cu ciclul electoral.

Desigur, mai avem pînă la modelul suedez, la modelul BBC putem doar să visăm şi ar fi o minune ca proiectul Ralucăi Turcan să fie adoptat fără să fie mutilat de partide, mai ales de cele care şi-au asigurat de-a lungul anilor o adevărată coloană a cincea în TVR. Depolitizarea instituţiilor publice, inclusiv a TVR, este, însă, o condiţie sine-qua-non a progresului, pentru că politizarea le-a paralizat, le-a inhibat competitivitatea şi le-a deturnat de la misiunea lor publică. Ca o buruiană care distruge grădina, presiunea politică a omorît creativitatea, curajul şi spiritul liber, care definesc jurnalismul autentic. Ca să fie, aşadar, cu adevărat publică, televiziunea trebuie să se elibereze şi să se protejeze de politicieni. Depolitizarea nu poate rezulta decît dintr-o decizie politică, ceea ce face ca pariul pentru noua lege a SRTV să aibă o miză imensă.

Rodica Culcer este jurnalistă.