Leo mă invita adesea să colaborez la numerele pe care le pregătea pentru Dilema. În toamna anului 2000 i-am scris, în loc de articolul cerut, o scrisoare. Era  pentru numărul despre idiosincrazii. Constat că, pentru mine cel puțin, epistola e actuală și vingt ans après. Doar că lista mea s-a mai lungit între timp, iar Leo nu mai este. El era, în fond, primul destinatar. Încă tot mi se pare că e plecat în Argentina, că-și continuă eseul despre În căutarea timpului pierdut (cu cîtă grație și-l pierdea pe al lui!) și că mîine-poimîine mă va suna, dimineața devreme, cum avea obiceiul, adesea trezindu-mă. Dar nu-mi părea rău deloc, era o infuzie de bine, pentru toată ziua! Rîdeam mult pe parcursul convorbirilor noastre – și ce poate fi mai plăcut decît să-ți începi ziua rîzînd cu un prieten, la telefon? Îi puteam spune orice, fără teama de a fi greșit înțeleasă, și reciproc. Nu ne pîndea malentendu-ul și nici nu era nevoie să ne explicăm sau să ne justificăm. Eram prieteni.

 

septembrie 2000, București

Dragă Leo,

Ar fi tare caraghios ca şi în lumea spiritului alergiile să se manifeste la fel de vizibil ca acelea de care e responsabil trupul nostru. Aşa cum unora căpşunile le provoacă urticarie sau cum aerul îmbibat de polen îi face pe alţii să nu se mai poată opri din strănutat, ia închipuie-ţi ce-ar fi dacă un anumit tip de discurs ţi-ar da mîncărimi insuportabile, dacă la stilul nu ştiu cui ai avea, automat, rhume des foins sau dacă, atunci cînd cutare profesor începe o demonstraţie, tu ar trebui să înghiţi pe ascuns o pastilă de Tavegyl. Și asta să ţi se întîmple numai ţie. Ce să mai spunem de simptomele neidentificate: să mergi pe la medici alergologi, să înceapă cu testele punîndu-ţi în faţă un teanc de gazete de toate orientările, apoi cîte o mostră din fiecare tip de promisiune electorală sau o listă cu greşelile gramaticale ale parlamentarilor şi să speraţi împreună – tu şi medicul – că găsiţi cauza şi remediul.

Nu ştiu dacă e bine sau e rău că idiosincraziile noastre intelectuale sînt mai ascunse decît cele fizice. Presupun că ele ne provoacă un fel de mîncărimi mentale – îţi aminteşti versul lui Arghezi: „Mi-e sufletul bolnav de rîie“ –, un fel de roşeaţă cerebrală care nu trece decît atunci cînd dispare şi cauza. Cum să te scarpini pînă la sînge atunci cînd te dor şi te irită gîndurile? Multe pamflete, scrisori deschise, replici, articole polemice aşa se explică, prin asemenea tulburări.

Acum, ca să nu zici că evit să-ţi dezvălui idiosincraziile personale, iată o listă aproape completă a celor pe care am putut să mi le identific şi care mă fac să mă simt rău în felul pe care ţi l-am descris: fac alergie la fanatism, la intoleranţă, la prostia agresivă, la prostia vicleană (dar nu mă deranjează neştiinţa, pentru că e oricînd remediabilă), la cei care fac pe proştii, dar nu sînt, la cei care fac pe deştepţii, dar nu sînt, la vînătorii de greşeli şi la cei care nu recunosc că au greşit, la grafomani, la mitocanii intelectuali (care proliferează), la cei care nu se citesc decît pe ei înşişi, la cei care răstălmăcesc. Am generalizat, dar aş fi putut să înlocuiesc fiecare categorie cu numele unui contemporan. Te rog, fă tu operaţia, nu cred să ai dificultăţi. Poate că ţi se pare că astea nu sînt idiosincrazii (care ar trebui să fie ceva mai frivole şi să aibă un aer mult mai personal). Poate că îţi spui că toţi sîntem alergici la lucrurile astea şi la oamenii ăştia. Tu, cel puţin, ştiu sigur că eşti. Dar remediul tot nu l‑am găsit. Şi ştii ceva? Nu sînt convinsă că nu sînt mult mai mulţi ceilalţi, cei pe care nu numai că nu-i irită, nu-i doare şi nu-i mănîncă nimic niciodată, dar care se simt chiar atraşi de „intelectuali“ din tagma celor pe care ţi i-am înşirat. Vorba ta: Ce ţie nu-ţi place, altuia îi place. Cu speranţa că n-ai alergie la stilul epistolar, care mie îmi place.

Ioana Pârvulescu este scriitoare și profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti. Cel mai recent roman: Inocenții (2016), iar cel mai recent volum de eseuri: Dialoguri secrete (2018).

Foto: arhiva personală I. Pârvulescu