Este primul și, deocamdată, singurul Institut de Studii Avansate în domeniul științelor umaniste și sociale din România. A fost înființat și funcționează cu sprijinul unor fundații private și instituții publice din Europa occidentală ca o punte către Noua Europă. Și ca un spațiu al libertății de cercetare, după cum spune rectorul Valentina Sandu-Dediu. 

În ce relație este NEC cu alte instituții asemănătoare din România și din Europa?

În România, cîteva institute de studii post-doctorale sînt asociate marilor universități, cum ar fi Institutul de Cercetări al Universității din București (ICUB), cu care noi sîntem în bune relații de colaborare. Dar un Institut de Studii Avansate independent, de sine stătător, nu există, nici măcar în domeniul științelor exacte. Pe de altă parte, în Europa se dezvoltă rețeaua numită NetIAS a Institutelor de Studii Avansate, din care și noi facem parte. Au lansat de curînd un site comun, pot fi demarate unele proiecte în colaborare. De altminteri, am fost și noi parte într-unul din ele (EurIAS).

NEC a fost creat acum 25 de ani, după modelul Wissenschaftskolleg zu Berlin. Cum a „crescut“ acest Colegiu?

Totul pornește de la o bursă oferită domnului Andrei Pleșu de Wissenschaftskolleg zu Berlin și de la deschiderea extraordinară pe care a găsit-o la rectorul de atunci, Wolf Lepenies, și la directorul administrativ al instituției, Joachim Nettelbeck. Wissenschaftskolleg rămîne, cu consecvență și prietenie, fratele mai mare al instituției noastre. O persoană emblematică de acolo, Katharina Biegger, s-a ocupat timp de 25 de ani de NEC; ea a învățat românește, a stat în România perioade lungi de timp la începuturi, ca să ajute instituția să prindă contur. Ne ghidează și astăzi să concurăm pentru programe de burse la diverse fundații. Colegiul a crescut treptat, de la „cameral“ la „simfonic“: a pornit de la cinci, apoi zece bursieri români, s-a internaționalizat, iar astăzi găzduim anual aproape 40 de bursieri și cercetători.

Care sînt ariile sau domeniile pe care le acoperă bursele NEC?

Ideea fondatoare a dlui Pleșu a fost libertatea alegerii temelor de cercetare. Vorbim de anii ’90, într-o Românie în care cercetarea fusese pînă de curînd planificată strict, iar angajații trebuiseră să își îndeplinească planul cu teme impuse și obligatorii. NEC a încercat din răsputeri să păstreze această libertate a alegerii temelor de cercetare, deși astăzi este din ce în ce mai greu. De pildă, în lume sînt lansate multe proiecte de burse post-doctorale, încadrate de criterii specifice: ai cu atît mai mare succes cu cît te înscrii într-o umbrelă tematică anume. Noi ne-am străduit să evităm lucrul acesta și cred că am reușit, cel puțin pînă acum. La NEC se oferă în continuare burse pentru cercetări în domenii care astăzi nu mai sînt atît de „strălucitoare“, cum ar fi limbile vechi. Sau filozofia și teologia medievală. Avem, pe de altă parte, și teme care au relevanță socială, în domeniul științelor politice, gender politics sau cercetări cu privire la situația politică din zona Mării Negre sau a Caucazului. Sînt foarte diverse subiectele și încercăm cît ne stă în putință – Ancăi Oroveanu (coordonatorul academic al NEC), lui Constantin Ardeleanu (long term fellow) și mie – să păstrăm un echilibru în viața academică a NEC.


Cum stabiliți care sînt proiectele cîștigătoare, de vreme ce nu există un criteriu de relevanță tematică? Cum puteți hotărî cine obține bursa între, să zicem, un proiect de cercetare în domeniul istoriei medievale și un altul în filozofie modernă?

Selecția pune mereu diverse probleme, ca orice competiție. La NEC primim cîteva sute de proiecte anual, pentru circa 25-30 de burse. Facem o preselecție a dosarelor apelînd la specialiști – în general, la alumni ai noștri. Ne interesează calitatea cercetării, în primul rînd, dar și o anumită disponibilitate interdisciplinară, posibilitatea de comunicare între domenii. NEC este un loc în care bursierii se adună o dată pe săptămînă pentru a vorbi despre proiectele lor. Cumva, trebuie să poată transmite ideile despre ce-i preocupă unor colegi din alte zone, chiar dacă proiectele lor sînt specializate, complicate. Ideea fiind ca și un muzicolog, ca mine, să înțeleagă, de pildă, cum e cu Euromaidan-ul din Ucraina sau alte teme care îmi sînt complet străine, din domeniul economiei sau al dreptului. Și invers: un economist trebuie să priceapă ce îi spune un istoric al artei. Ei bine, această deschidere poate fi constatată și în etapa preselecției. După aceasta, candidații sînt invitați în fața consiliului academic internațional al NEC-ului, pentru a susține un interviu. Acela este hotărîtor în acordarea burselor.

Care sînt programele curente?

Programul „Ștefan Odobleja“ a început în 2008, fiind finanțat constant de UEFISCDI. Astăzi avem nouă burse pentru români în acest program „Odobleja“. Mai sînt, apoi, încă două burse, numite „Spiru Haret“, tot pentru cercetătorii români. Ele reprezintă excepția de la regula privitoare la libertatea cercetării, căci au un focus tematic (e adevărat, larg formulat): migrație, mobilitate, diaspora. În ceea ce privește cercetătorii străini, NEC se definește tot mai apăsat ca o punte între Est și Vest, dată fiind și poziția pe hartă a Bucureștiului. Invităm cercetători din zona Mării Negre, Caucaz, de la Azer-baidjan, Kazahstan, Armenia, Georgia, pînă la Rusia, Ucraina, Moldova, Belarus și așa mai departe. Acești cercetători nu trebuie neapărat să aibă proiecte despre acea zonă – pot cerceta absolut orice doresc. Noi încercăm să le facilităm contacte cu colegii din România sau occidentali care au preocupări similare. Acest program se numește Pontica Magna, fiind finanțat de Fundația Volkswagen. Și mai beneficiem de un program asemănător, susținut de Fundația germană „Gerda Henkel“. Apoi dezvoltăm, împreună cu Institutul din Sofia (Centre for Advanced Study), programul „How To Teach Europe“: șase bursieri „pendulează“ cîteva luni pe an între un institut și celălalt, și au de două ori pe an cîte un colocviu, împreună cu profesori invitați. Toți bursierii sînt și profesori, iar proiectul de cercetare e destinat să se transforme într-un curs inovator în disciplina respectivă. Un nou tip de bursă – susținută de Fundația Lapedatu – aduce pentru anumite perioade de timp la NEC un senior fellow, o personalitate consacrată. În fine, menținem programul nostru de bursieri internaționali, deschis oricui din lume, și primim candidaturi din Africa, Australia, Canada, Noua Zeelandă, plus Europa și SUA.

În ce constă dificultatea cea mai mare de a gestiona toate aceste programe diferite?

Administrația de zi cu zi este dificilă, dar nu se plînge nimeni, ceea ce se datorează cu siguranță competenței ingenioase, devotamentului și atitudinii luminoase a Leliei Ciobotariu, directorul executiv care i-a succedat Marinei Hasnaș – legendara mînă dreaptă a lui Andrei Pleșu – în această poziție la NEC. Instituția nu poate însă supraviețui financiar doar din proiecte, pentru că finanțările obținute nu acoperă decît o mică parte din cheltuielile noastre administrative. Provocarea cea mai mare vine din necesitatea obținerii de fonduri instituționale – ceea ce este din ce în ce mai greu. În prezent, fundațiile europene promovează politica de a nu finanța instituții, ci doar proiecte. Din fericire, în ultimii ani, trei dintre alumnii NEC au fost cîștigători în competiția la European Research Comission. E vorba despre proiecte prestigioase și valoroase, academic și financiar. Cercetătorii își aleg singuri instituția unde vor să-și dezvolte proiectul de cercetare, pe o perioadă de cinci ani. Aceste proiecte vin cu o mare încărcătură administrativă de rezolvat – a intra în birocrația Uniunii Europene nu e simplu –, dar și cu un procent din finanțare destinat cheltuielilor instituționale. În România, din cinci asemenea granturi cîștigate (inclusiv în zona științelor exacte), trei au ales ca instituție-gazdă NEC-ul.

Statul român participă în vreun fel la acoperirea acestor costuri?

Statul român nu contribuie la finanțarea instituțională a NEC, dar oferă bursele „Odobleja“ și „Haret“, prin Ministerul Cercetării – UEFISCDI. De asemenea, pentru că NEC a cîștigat inițial două granturi ERC și pentru că a impulsionat astfel internaționalizarea cercetării, a primit un premiu din partea statului român, în urma unei competiții. A fost ca o gură de aer proaspăt pentru noi, într-un moment dificil. Acea contribuție a fost esențială și, cu ajutorul ei, am putut obține un al treilea grant ERC. Din păcate, acest tip de competiție a dispărut de la Ministerul Cercetării. Sperăm să o relanseze în curînd.

Dar cum se finanțează, totuși, NEC?

Alături de programele de burse internaționale despre care am vorbit, susținute de fundații germane, fondurile vin în principal din Elveția, de la Ministerul Educației și Cercetării elvețian și de la Fundația Landis & Gyr, care a preluat responsabilitatea în ceea ce privește sediul nostru. Toate aceste finanțări se derulează conform unor algoritmi prestabiliți, ceea ce înseamnă că periodic, o dată la cîțiva ani, întocmim o nouă candidatură pentru a obține fonduri. Politicile se schimbă, iar statul elvețian se poate întreba, la un moment dat, de ce ar continua să sprijine un institut de la București.

Chiar așa: de ce sprijină Elveția această instituție din București?

Exact în acest spirit al comunicării, al punții de legătură între Est și Vest. NEC are un parteneriat stabil și intens cu Universitatea din Sankt Gallen, reflectat în proiecte academice comune. Dar și pentru că această casă din strada Plantelor nr. 21 este pe pămînt elvețian.

a consemnat Matei MARTIN