Ni se întîmplă milioane de lucruri mici în fiecare zi, dar doar unele se transformă în poveşti iar restul trec neobservate. Ce le face pe unele să fie poveşti şi pe altele nu, habar n-am. Atunci cînd am tastat în bara de search de la YouTube „Să mori de dragoste rănită – Angela Similea“, într-o seară, la mine acasă, părea un lucru dintre cele mai mici.

Îmi place piesa asta de cînd eram în generală. Cred că mi-am şi scris versurile pe undeva pe vreun caiet de amintiri pe la 12 ani. Dar n-am fost niciodată vreun fan Angela Similea. În generală, ascultam Boyzone. Prin liceu, cred că Alice Cooper. În facultate, Nick Cave. Dar piesa asta a supravieţuit cumva în toate playlist-urile, fără să mă gîndesc vreodată de ce. Cred că am privit-o tot timpul ca pe un guilty pleasure amuzant, fără legătură cu nimic.

Pe 2/11/13, la 8:51 PM, am salvat în calculator un document Word. Cu titlul: „paul stă îmbrăcat în cada plină cu apă se aude angela similea“. Pentru că n-avea titlu, s-a păstrat prima frază. Următoarele fraze erau, de fapt, cuvinte la întîmplare: „split screen... flashback... angela similea apare la final într-o rochie de seară... toate personajele cîntă în cor să mori de dragoste rănită.“ Cu unele nu mai ştiu ce voiam să zic.

Pe 12 februarie 2013, pe la prînz, m-am văzut cu Ana Agopian şi cu Oana Răsuceanu. Lucram la un scenariu de scurtmetraj, care nu se lega de multe săptămîni. Le-am zis povestea mea din documentul Word. „El şi ea se iubesc. Sînt cei mai mari fani ai Angelei Similea. S-au îndrăgostit pe muzica ei şi au trăit o poveste ca un cîntec cu acorduri ample. Acum s-au despărţit şi vor să se sinucidă. Ceva sau cineva îi întrerupe. Nu ştiu ce întîmplă între începutul şi sfîrşitul filmului, dar la final Angela Similea însăşi apare cîntînd în film «Să mori de dragoste rănită».“

Am decis să vedem împreună ce se întîmplă între începutul şi sfîrşitul filmului. Am renunţat la povestea veche şi am scris un scenariu cu titlu intern – „SMDDR“.

Urma să fie un film de şcoală, cu o parte din actorii din Love Building. Tot Actoriedefilm.ro. Tot independent. Tot low budget. Fără Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol, ca actori. Doar ca producători. Şi cu un guest star fără de care nu se putea face: însăşi Angela Similea.

Dragoş, Doru şi Papi au o chestie foarte tare, pe care am văzut-o la ei de multe ori până acum. Un fel de zîmbet comun, cînd le place ceva ce pare imposibil de făcut. Filmul ăsta părea foarte greu de făcut din cauza multor motive, dar unul singur îl făcea imposibil. Aşa că au zîmbit.

Am luat-o firesc, detectivistic, şi am făcut rost de un număr de telefon, de o adresă de mail şi de permisiunea de a-i trimite un scenariu doamnei Angela Similea. Am trimis şi am aşteptat răspuns. După două săptămîni, ne-am gîndit că poate povestea era o absurditate atît de mare, încît Angela Similea a şters probabil e-mail-ul, scenariul, adresele noastre şi amintirea că ar fi citit aşa ceva.

Pe 5 martie 2013, de ziua ei, Oana a primit un SMS. Nu de La mulţi ani! De la Angela Similea. Voia să ne întîlnim şi să vorbim. Nu ne ştia, nu aveam nici un fel de buget, povestea nu părea neapărat un elogiu la prima vedere, deci singura variantă era să fi citit scenariul şi să-i fi plăcut. Şi să vrea să joace în acest film. Pe ea însăşi.

Cînd ne-am întîlnit toate trei cu ea, ne-am dat seama că nici măcar nu-l deschisese. Voia să i-l povestim live.

Urăsc să fac un pitch. Aş face orice altceva decît să povestesc cuiva cu putere de decizie un film pe care vreau să-l fac. Iar în cazul ăsta, puterea de decizie însemna nu cînd se face filmul. Ci dacă se face.

Angela Similea te ascultă, cînd vorbeşti, altfel decît oricare dintre oamenii pe care i-am întîlnit. Nu ca să te testeze, nu ca să te cunoască, nu ca să-şi demonstreze nimic. Ci ca şi cum parcă ar încerca să afle o mică parte din cea mai frumoasă poveste din lume pe care doar tu o ştii. Şi în timp ce explicam pas cu pas ce se întîmplă în film, mi s-a părut, pentru prima dată, că era cea mai frumoasă poveste din lume.

După o oră, în maşină, aveam toate albumele Angelei Similea, pe CD, cu autograf, promisiunea că va juca în film şi o frază care îmi răsuna în cap: „E frumos că mai există pe lume oameni care iubesc atît de mult ceea ce fac.“ Nu noi o zisesem.

În noaptea de 30 spre 31 iunie 2013, undeva pe o stradă din Cotroceni, pe la 10, Angela Similea era într-o rulotă, îmbrăcată într-o rochie de seară. În altă rulotă, ceilalţi actori repetau în cor „Să mori de dragoste rănită“. Era ultima zi posibilă de vară în care o mai prindeam în ţară pe Angela Similea. Era singura dată cînd puteam avea aprobare în locaţie. Era singurul fel în care puteam să terminăm filmul. Şi ploua.

Începuse să plouă de la 9 dimineaţa şi nu se oprise nici măcar o oră. Dragoş aflase de la aeroport că sînt şanse să se oprească după 11. Apoi după 12. Apoi după 1 jumate. Apoi niciodată. Urma să plouă toată noaptea şi nu era nici măcar o ploaie frumoasă cinematografic. Era o picurare meschină de apă. Iar noi ascultam pe repeat, pentru testele de sunet, acelaşi vers de început: „Lacrimi de icoană e viaţa uneori.“

Nu mai ştiu cînd am început să plîng – înainte sau după ce am decis să filmăm aşa. Înainte sau după ce Angela Similea a ieşit din rulotă. Înainte sau după ce am filmat-o în timp ce cobora scările unui zid cu graffiti din Cotroceni, cîntînd, pentru noi, „Să mori de dragoste rănită“.

Cred că după. De cele mai multe ori plîng după filmare.

Iulia Rugină este regizor. Scurtmetrajul despre care povesteşte autoarea se intitulează Să mori de dragoste rănită şi e aproape finalizat.