Anul trecut, aflîndu-mă într-o vizită literară în New Orleans, am fost forţat de propriile-mi prejudecăţi să dau un sens cuvîntului „patriotism“, cuvînt care, recunosc, îmi ieşise de-o vreme din vocabular – iar asta pentru că anii comunismului, dar şi excesul naţionalist ulterior îl încărcaseră cu o exaltare pe care mintea mea refuza s-o asume. Plecam însă în SUA cu gîndul la patriotismul „manipulat“ al americanilor, cu o uşoară superioritate, pe care acum o privesc jenat, legată de aşa-zisa superficialitate a trăitorilor de peste Ocean. 

N-am să insist asupra discuţiilor cu diverşi americani, mi-ar ocupa spaţiul întregului text şi tot n-ar fi suficient. Mă voi referi numai la una dintre ele. Cea care m-a impresionat într-o asemenea măsură, încît am tot povestit-o, public sau cu prietenii, de-atunci şi pînă azi. O întîlnire cu un homeless, într-o după-amiază cu ploaie, în care ne-am nimerit amîndoi sub o copertină. Şi am vorbit pentru că altceva nu era de făcut.

Iar în jumătatea aceea de oră, omul mi-a oferit un sens, de mult căutat de mine, pentru cuvîntul „patriotism“. N-a vorbit nici un moment despre măreţia Americii. Nici măcar nu-mi dau seama dacă m-au impresionat mai mult cuvintele sau gesturile lui. Am înţeles însă că vorbea, fără a realiza asta, despre patriotism, în momentul în care, dînd larg din mîini şi arătîndu-mi împrejurimile, a spus zîmbind: „Asta-i casa mea“. Tot despre patriotism l-am simţit vorbind cînd a schiţat cîţiva paşi de dans, spre a-mi arăta motivul pentru care n-ar părăsi niciodată New Orleans-ul. Şi-apoi, o bucată de patriotism a însemnat şi cerul pe care mi l-a arătat cu degetul, spunîndu-mi că, în majoritatea timpului, e suficient de bun ca acoperiş.

Pare patetic. Poate c-a şi fost puţin. Dar omul nu vorbea şi nu gesticula despre toate astea pentru că era în vreun fel manipulat. Ci pentru că simţea că aparţine locului şi iubea lumea din jurul său. Şi nu voia de la mine decît să pricep asta. Habar n-am dacă am priceput pe loc. Dar faptul că m-am gîndit apoi, în drumul spre casă şi mult după aceea, la întîmplarea cu pricina cred că afirmă, măcar într-o măsură, că-n cele din urmă am priceput.

Revenit în ţară, am reîntîlnit perspectiva noastră asupra cuvîntului care face subiectul acestui text. Sîntem perfect patrioţi pe forumurile ziarelor, cînd înţelegem vag cîte ceva din politica internaţională şi ne dăm cu părerea, habarnist, dar cu un aer de superioritate, despre orice. Sîntem patrioţi la culme cînd un zănatic iese pe o stradă din Miercurea Ciuc şi spînzură o păpuşă din cîlţi, am fi gata atunci, ditamai poporul, să punem mîna pe arme şi să pornim un război împotriva persoanei respective şi a tuturor celor pe care, cu largheţe, îi bănuim în spatele lui.

Mai sîntem patrioţi în zilele de sîmbătă şi de marţi. Mă rog, în cîte-o zi de sîmbătă, în cîte-o zi de marţi, de cîteva ori pe an. Atunci cînd joacă Naţionala de fotbal. Dacă mai şi cîştigă, deşi se întîmplă atît de rar lucrul ăsta, fierbem de patriotism. Fluturăm steaguri, ne rupem hainele de pe noi, ne aruncăm telefoanele, urlăm, tremurăm şi sîntem mîndri. Atunci, cei de pe teren sînt „ai noştri“, iar noi sîntem „ai lor“. Şi cu toţii sîntem „ai României“. Iubirea de ţară se umflă ca un balon, suflările noastre se unesc pentru a-l susţine în aer. Preţ de două ore. Atît. Ajunge.

România din ziua următoare unor asemenea momente e cea care trebuie însă urmărită. Pentru că în jur vei redescoperi scîrba faţă de tot ceea ce ne înconjoară. Vei auzi numeroşi oameni spunîndu-ţi, întru relevarea silei şi a veşnicei dezamăgiri, o vorbă devenită principală zicătoare naţională: „Aşa sîntem noi, românii“. Ne dispreţuim pe noi înşine şi dispreţuim tot ceea ce vedem în jur cu o patimă la care sîntem probabil campioni mondiali.

Să revin la homeless-ul american, pentru un contrapunct? Nu-i neapărat necesar. Totuşi, de dragul concluziei, îi reamintesc gesturile, bucuria, vorbele lipsite de emfază. Şi îndrăznesc să spun ceea ce am înţeles eu, de la acel om, despre patriotism. Iar dacă sună ca o definiţie, subliniez clar că e una personală. Patriotismul nu are o mare legătură, la drept vorbind, cu conceptul ăsta, atît de larg, de „ţară“. Patriotismul ţine doar de modul în care ştii să te bucuri de lucrurile din jurul tău. Şi să le simţi aparţinîndu-ţi, chiar dacă ele aparţin în acelaşi timp, în mai mică sau mai mare măsură, acelor oameni împreună cu care formezi o comunitate. Să le simţi aparţinîndu-ţi în sensul în care poţi să te defineşti prin ele.

Noi, am impresia, am exersat în a ne defini numai prin acele extrem de rare momente în care participăm la vreo emoţie naţională. Pe lîngă emoţiile de zi cu zi, cele care ar trebui să ne umple viaţa, trecem orbi. Orbiţi de patima de a ne distanţa de alte lucruri ce ne definesc, pe care însă nu ni le asumăm spre a încerca să le reparăm, ci doar fugim de ele. Noi, românii, se pare că avem o abilitate rară: de a vorbi despre noi la persoana întîi în puţinele momente cînd ne convine s-o facem şi la persoana a treia foarte des, în mai tot restul timpului.

Lucian Dan Teodorovici este scriitor. Cea mai recentă carte a sa, Celelalte poveşti de dragoste, a apărut la Editura Polirom.

Foto: L. Muntean