S.M. este profesoară de matematică la un liceu în Bucureşti. La începutul carierei, a primit un post într-un liceu unde se făceau şi cursuri cu frecvenţă redusă. La prima sa oră, fără să ştie exact şi fără să fi fost instruită în prealabil cum şi ce anume trebuie să le predea unor elevi care nu aveau prea mare tragere de inimă să înveţe (majoritatea trecuseră de mult de vîrsta adolescenţei, lucrau şi făceau liceul doar pentru că aşa le cerea angajatorul), a început să înşire pe tablă rînduri nesfîrşite de formule matematice şi de explicaţii. Totul, evident, spre stupoarea elevilor pentru care matematica predată de conştiincioasa S. M. părea cel mai negru coşmar. În fine, vine şi ziua unui test de verificare – înainte să scrie pe tablă subiectele, S. este abordată elegant de unul dintre elevi, care îi întinde nonşalant un plic şi-i zice: „Pentru dvs., o mică atenţie din partea noastră. Mă rog, nu a tuturor, aveţi înăuntru şi o listă. Atît am putut şi noi“. S. refuză, la fel de elegant, tentativa elevilor de a-şi cumpăra măcar un 5 la test şi-şi vede mai departe de treabă, sub privirile neputincioase ale elevilor. Odată ajunsă acasă, S. descoperă în agenda personală un plic (acelaşi) plin cu hîrtii de 1 şi 5 lei şi, după cum fusese pusă în temă de elevul-mesager, o listă pe care scria simplu: X – 5 lei, Y – 1 leu, Z – tot 1 leu şi aşa mai departe, în funcţie de posibilităţile fiecărui elev semnatar.

La cîtva timp după acest episod, S., transferată la un alt liceu, pe un post cu normă întreagă, este abordată de mama unui elev pe care urma să-l lase corigent. Mama cu pricina, după ce-i explică ce doreşte exact de la ea, îi întinde o frumoasă orhidee în ghiveci pe care S. o acceptă cu menţiunea că dacă şi numai dacă plodul va catadicsi să pună burta pe carte va avea o şansă să treacă clasa. Cu alte cuvinte, „la ea“ cu o orhidee nu se face primăvară... Ajunsă în laboratorul de informatică, S. dă să ude floarea primită cadou şi descoperă, între ghiveci şi hîrtia în care era ambalată, un plic cu bani. Înşfacă ghiveciul fără să mişte plicul din loc şi o ia la goană după mama elevului, să-i explice că o floare va accepta oricînd cu plăcere (fără să facă însă vreun favor în schimb), dar de bani nici nu se pune problema. Văzînd reacţia profesoarei, mama schimbă placa: „A, banii aceia, păi sînt pentru aspiratorul din laborator, doamnă! Mi-a spus ăla micu’ că aveţi nevoie de unul!“. De unde şi pînă unde aspirator? Din respect pentru munca femeilor de serviciu, care trebuie să facă curat cu mătura în lipsa unui aspirator, S. nu îi lasă niciodată pe elevii ei să calce pe minusculul covor din laboratorul de informatică, mai ales cînd plouă. De ce nu ia S. niciodată şpagă? Din principiu – preferă să fie o antipatică decît o penibilă despre ale cărei „activităţi exatracurriculare“ se va vorbi pe la colţuri. Unde şi de ce dă/a dat S. mereu şpagă? În spitale – cu un plic plasat strategic în buzunarul cui trebuie (paznicului de la intrare, brancardierului, liftierului, infirmierei, asistentelor, anestezistului, doctorului....) se simte mai în siguranţă „într-un haos de mizerie, lipsuri şi nesimţire“.