Stau pe un scaun înalt dintr-un bar din Drumul Taberei și măsor încăperea care seamănă mai degrabă cu un acvariu. Pe geamuri se scurg picături de apă, vîntul plimbă ușor crengile unui copac de lîngă becul din stradă, colega mea citește ceva în bar, iar ceasul de deasupra ușii de la baie indică ora 11,20. Este luni seara, în cafeneaua în care lucrez o lumină caldă, difuză, cade peste mesele goale. Undeva, în spatele meu, se aude Vaya con Dios în boxe. Sînt ruptă de somn din cauza sesiunii și în același timp îngrijorată de faptul că n-am învățat mare lucru pentru examenul de a doua zi. „E ș-un prof al dracu’, ar putea să mă pice oricum!“, ziceam în sinea mea în momentul în care pe ușă au intrat trei bărbați, trecuți de 50 de ani, îmbrăcați în cojoace trei sferturi, pe care îi știu vag, din vedere din primele zile de serviciu. Duc comanda rapid, două Alexandrioane și o cafea lungă, remarc niște dinți lipsă la domnul cu cafeaua, după care mă reinstalez pe scaunul de la bar, uitîndu-mă la ceas din cinci în cinci minute. „Asta pare ultima comandă pe astă-seară, dacă plec la 12,30 înseamnă că o să am timp să mai citesc ceva pentru examenul de mîine“, zic bucuroasă în sinea mea. Doar că unu’ dintre bărbați îmi face semn în scurt timp că mai vrea trei Alexandrioane. Le duc destul de amărîtă și adăug mintal o restanță în carnetul de student. Resemnată, mă întorc la bar, scot manualul de drept internațional public și mă apuc să citesc, în timp ce bărbații șușotesc la masă, iar Vaya con Dios cîntă „Heading for a Fall“ neimpresionînd pe nimeni din barul ăla.

Eram la un capitol despre curtoazia internațională, cînd unul dintre cei trei bărbați m-a fluierat pentru a mai comanda două rînduri de coniac. Puțin iritată de manierele celor trei, duc comanda și îi atenționez că este ultima, după cum spune și plăcuța de desupra mesei alăturate: ora 12,30, ultima comandă, la ora 01,00 închidem. Mă întorc la bar și intru în magazie, să fac inventarul. Număr sticlele de bere prin geamul frigiderului din magazia înghesuită și mă gîndesc că în week-end aș putea să mă duc acasă, în Giurgiu, să o văd pe mama și să mă în­tîlnesc cu prietenele mele, să le povestesc ce mișto e viața mea în București, cum am descoperit Club A și Art Jazz Cafe și cum la barul ăsta în care lucrez am cunoscut o grămadă de oameni mișto. Cu amalgamul ăsta de gînduri ies din magazie, să schimb muzica, că deja Vaya con Dios se repetă. La bar, unul dintre clienți insistă pentru încă un rînd. Colega mea îi spune că am închis și că tot ce mai are de oferit e nota de plată. Bărbatul cel mai î­nalt și mai bine făcut dintre ei ridică vocea și revarsă asupra noastră o serie de înjurături bătrînești și spurcate, în timp ce aruncă pe jos un suport de șervețele de pe bar. Mă panichez, așa că sun de pe două telefoane simultan către 112 și un prieten polițist, care lucrează la secția din zonă. În timpul ăsta, scandalul se amplifică, iar bărbatul încearcă să și deschidă prohabul ca să se pișe pe barul nostru, după cum deja a amenințat în timp ce eu vorbeam la telefon cu poliția. Colega mea pune mîna pe o tavă de pe bar, iar mie îmi trece prin cap că s-ar putea să fie nevoie să ne batem cu ăștia. Așa că iau și eu repede două sticle de bere din ladă și stau în spatele ei încordată, dar nu înainte de a apăsa pe butonul de panică al alarmei barului. Încremeniți așa – scandalagiul cu prohabul deschis, colega mea cu tava în mînă, în poziție de atac, eu cu sticlele alea ridicate amenințător, iar ăla fără dinți încercînd să spargă ușa din geam a barului – ne-au găsit cele două echipaje de poliție trimise la fața locului, iar cîteva secunde mai tîrziu și cele două mașini de pază privată. Mi au tremurat picioarele încă vreo trei ore de la acest incident, iar drama adevărată a fost în anul IV, cînd era să nu intru în licență din cauza restanței din primul an de facultate, la drept internațional public. Și, desigur, de atunci evit contactul vizual cu bărbații trecuți de 50 ani, îmbrăcați în cojoc. 

Simona Rădoi este jurnalistă.

Foto: wikimedia commons