Fructul oprit. Astfel se prezenta înainte de 1989, pentru cei mai mulţi dintre noi (tineri atunci, în vîrstă acum), tentativa de a cunoaşte şi alte meleaguri decît cele mioritice. Aveam frustrări de diverse tipuri. Cei dintre noi care au avut o şansă şi au fost mai puţin temători de schimbare au plecat din ţară. Unii s-au adaptat, alţii nu. Fiecare avea condiţii specifice, un propriu sistem de valori care compatibiliza sau nu cu schimbarea. După 1989, generaţiile de tineri tocmai ieşiţi de pe băncile şcolii au avut aşteptări majore (ca şi noi, de altfel). De la o societate ce promitea să se transforme într-o democraţie care să funcţioneze, care să construiască o Românie în care să fim fericiţi să trăim. Sîntem încă în starea de promisiune… Pentru tineri au apărut multe oportunităţi. Cei de vîrstă şcolară sau absolvenţi au ieşit în lume dezvoltînd proiecte şi parteneriate cu elevi/absolvenţi ai şcolilor/universităţilor din Europa (înainte şi după integrarea în UE).
 
Vîrsta adolescenţei este şi cea a deciziilor luate pe cont propriu. Societatea românească li s-a dezvăluit adolescenţilor ca una care nu corespunde aspiraţiilor lor. Ei sînt în permanent contact cu o Europă în care România s-a integrat într-un procent care pe ei nu-i mulţumeşte. Fără îndoială, s-au făcut paşi. Dar totul se derulează cu încetinitorul şi de multe ori strîmb. Ei nu au timp să aştepte. E o generaţie care vrea să se afirme rapid. Să trăiască în prezent şi nu într-un viitor-promisiune incert. Pentru noi, timpul curgea cumva în afara noastră. Pentru ei, timpul pare a fi integrat în propria lor fiinţă (ca un fel de a patra dimensiune…). Vor realizări, vor să participe la cele mai noi evenimente pe plan mondial. Nu vor să rămînă „înţepeniţi în proiect“. Vor o lume civilizată. Vorbim de cei care îşi propun încă de pe băncile liceului să iasă „din cercul strîmt“. Vorbim de cei care vor ceva cu viaţa lor şi nu doar „norocul să şi-l petreacă“. O viaţă în care să existe aceleaşi reguli pentru toţi şi care să fie respectate. În care să nu fie înrobiţi de nefiinţă, în sensul în care cîştigul material excesiv să nu fie sensul ultim al existenţei, ci doar să asigure decenţa ei. În care oamenii să aibă cu adevărat şanse egale. În care să nu se prefacă a fi altceva decît sînt. În care să aibă încredere. Şi-au pierdut speranţa în schimbare, şi argumente care să le susţină atitudinea sînt destule. Majoritatea elevilor mei care au urmat şi urmează studiile în străinătate şi-au găsit locuri de muncă în care îşi fac într-adevăr meseria şi sînt bine plătiţi, trăind o viaţă decentă. 
 
În afară de acest lucru, apreciază competitivitatea şi munca în echipă. Se simt confortabil în lumea aşezată în care studiază. O lume mai educată (nu din punct de vedere academic, ci al unei educaţii comunitare cu mentalităţi corecte). Au nevoie de o matrice culturală al cărei determinant să nu fie nul… 
 
Propriul meu copil şi-a făcut studiile în Inginerie Electronică la Edinburgh. Îl simţeam mulţumit şi fericit de cîte ori vorbeam pe Skype. Nu era tulburat de situaţii contradictorii sau absurde. Pentru astfel de ocazii, trăite pe timpul şcolarizării în ţară, eu dădeam o replică ce mie mi se părea că rezolvă situaţia: „Absurdul contrazice logica, nu şi realitatea“. El nu o accepta. În timpul studiilor în Scoţia a fost mulţumit de sistemul universităţii, care oferea, în orice situaţie, „sprijin“. Cursurile erau aplicate, revizuite astfel încît să-şi menţină competitivitatea. Îţi ofereau capacitatea de a te ajusta. Stilurile de predare, de învăţare, de evaluare nu erau noţiuni vagi. Foarte multe universităţi oferă studii de calitate (aş include aici şi multe din România), dar lipsa actuală de reputaţie oferă şanse mai mici de angajare pe piaţa muncii a absolvenţilor lor. Desigur, studiile în străinătate presupun costuri. Costuri care însă, investite în tineri, se vor justifica prin capabilităţile lor ulterioare. 
 
Învăţămîntul modular (şi cel liceal, şi cel universitar) le dă absolvenţilor sentimentul împlinirii propriilor lor nevoi de cunoaştere, intereselor şi disponibilităţilor lor. O cunoaştere care să-şi găsească aplicabilitatea. Eficienţa şi eficacitatea. Care să şi bucure. Sigur că se poate pune problema: cum ar fi fost dacă cei care au plecat şi-ar fi făcut studiile în ţară, dacă ar fi avut alte întîlniri, alte evenimente? Dacă am putea trăi două experienţe în acelaşi timp, am avea o şansă să facem comparaţia… Dar viaţa înseamnă permanente alegeri. 
 
Plecarea din ţară a tinerilor e un fenomen. Temeiul e lipsa de perspectivă şi răsturnarea multor ierarhii. Investiţia în educaţia lor nu se valorifică social. Pentru ei, ideea de sacrificiu pentru societatea care le-a iniţiat formarea nu se confirmă. Au teribil de multe contraexemple. Soluţiile problemelor sociale au criterii nonvalorice. Ai sentimentul că n-au nici direcţie, nici sens. E o tristeţe. Ca şi cum „România ar fi în altă parte…“. Paradigma patriotismului (cel cuminte, neatins de naţionalism) şi-a pierdut conturul. 
 
Monica Petrescu este profesoară de matematică la Şcoala Gimnazială nr. 11 „Ion Heliade Rădulescu“.