Ca o formulă de realizare acestui dosar, am ales să le adresăm traducătorilor de literatură română trei întrebări standard, de fapt trei teme de dialog, și fiecare să răspundă într-un mod cît mai nuanțat și personal, în limba română, desigur.

1) De ce traduceți literatura română? Cum v-ați apropiat, de fapt, de limba română?

2) Care au fost cea mai dificilă traducere și cea de care v-ați atașat cel mai mult?

3) Ce se întîmplă cu cărțile, după ce au fost traduse, în țările dvs. de origine și cum este receptată literatura română?

Am obținut astfel un colaj de texte, una dintre mizele dosarului fiind cea de a oferi publicului o imagine cît mai completă a traducerilor din literatura română contemporană sau nu. (Adina Popescu)

1) Nu m-am apropiat de la bun început de literatura română. M-am apropiat, în schimb, de limbă, dintr-o curiozitate mai ales filologică, auzind că limba română avea forme de genitiv-dativ din limba latină și articolul hotărît postpus. Printre limbile clasice, numai limba greacă avea articol hotărît prepus, la origine un pronume demonstrativ. Toate limbile germanice și romanice (neolatine) au dezvoltat un articol hotărît, toți folosind un vechi pronume demonstrativ. Și trebuia pus undeva: înainte sau după cuvînt. Ei, româna a făcut ca bulgara, macedoneana și albaneza, l-a pus la sfîrșitul cuvintului, pe cînd celelalte limbi romanice l-au pus înainte, ca limbile germană, engleză și neerlandeză. Totuși, limbile scandinave l-au pus tot la sfîrșitul cuvîntului, cu excepția unui dialect danez din -Jutlanda. (Mai toate limbile romanice au folosit demonstrativul „ille“, cu excepția limbii sarde și a unor dialecte catalane, care folosesc demonstrativul „ipse“. În limba sardă, dezvoltarea grupului latinesc -„-ngu-“, ca în „lingua“, e identică cu româna, deci „sa limba sarda“! Sau „sa limba salda“, cu lambdacism.

Cînd am ajuns la un curs de limba română la universitatea din Oslo, am aflat că limba română are un conjunctiv extrem de interesant, în comparație cu conjunctivul celorlalte limbi romanice. Sînt fascinat de acest tip de fenomene. Pe atunci, un coleg m-a întrebat dacă există și o literatură interesantă scrisă în limba română. Nu știam, dar am răspuns „presupun că da“.

Am fost un an universitar la București, în 1978-1979, am și făcut limba italiană un an la Florența, și m-am gîndit la o carieră academică. Nu a fost să fie și am început să traduc. Mai întîi din limba italiană, unde editurile aveau un oarecare interes, apoi am reușit să pătrund la edituri și cu titluri propuse de mine din literatura română.

2) Prima mea traducere a fost Pe strada Mîntuleasa de Mircea Eliade. Cînd, mai tîrziu, am avut ceva experiență și am tradus un alt text al lui Eliade, mi am dat seama că textul era așa de ușor de tradus încît devenea aproape plictisitor. Deci, ca o primă carte de tradus, cred că am avut noroc cu Mîntuleasa. Am o colecție mare de dicționare, iar în ultimii 10-15 ani găsești totul pe net. Cînd am tradus Baltagul, am folosit un mare dicționar literar publicat prin anii ’50, Dicționarul limbii române literare contemporane (DLRLC), unde erau și exemple, și surse. Am consultat acest dicționar pentru un cuvînt din Baltagul, iar exemplul din dicționar era nu numai din Sadoveanu și din Baltagul, era chiar fraza pe care o traduceam.

Fără îndoială, cartea cea mai greu de tradus a fost Patul lui Procust de Camil Petrescu. Era uneori o sintaxă fără cap și coadă, voită, probabil. Și încă nu înțeleg ce vrea să spună Ladima cînd vorbește despre o casă de vis, curată, uscată, cu fotolii adînci și „lămpi regale“. Ce este o lampă regală? Am bănuit că era un calc după o expresie franceză, dar nici „lampe royale“ nu am găsit pe Internet. Pe atunci adică, nu am mai căutat-o de mult.

Desigur, cartea cea mai dragă mie e Orbitor. Am tradus toate cele trei volume, am ieșit cu mintea întreagă (cred) și, la nevoie, l-am putut întreba pe autor. Ne cunoaștem de un sfert de secol. Deseori, sînt întrebat „Cum l-ați descoperit pe Mircea Cărtărescu?“. Dar e invers: el m-a descoperit pe mine. Cînd era lector de limba română la Amsterdam, la începutul anilor ’90, s-a împrietenit cu fostul meu coleg de cameră de la Grozăvești din timpul studenției, Jan Willem Bos, care i-a spus că are un prieten norvegian care se ocupă și de traduceri și i-a dat adresa mea. Apoi, am primit prima ediție necenzurată a Nostalgiei prin poștă, cu o scrisoare foarte politicoasă. Am încercat la cîteva edituri, apoi am reușit mai întîi cu Travesti, a urmat, în 2000, Nostalgia în limba norvegiană, apoi Orbitor, 2008-2011. Iar acum traduc Solenoid, care are pasaje și din timpul lui la universitate. O lume foarte cunoscută mie. Este o scenă acolo care se petrece în subsolul librăriei „Mihai Eminescu“, peste drum de universitate. Cînd am citit-o, am avut frisoane – cunoșteam foarte bine locul. Mulți ani mai tîrziu, ne-am dat seama că, prin 1978, Mircea și cu mine eram uneori la aceleași cursuri – fără să ne cunoaștem și, bineînțeles, fără să bănuim cum va fi viitorul.

3) La editurile norvegiene, de obicei un redactor extern citește traducerea, corectînd și confruntînd textul cu originalul. Deseori, acest redactor extern este un alt traducător. Dar ani de zile am fost singurul traducător din limba română în limba norvegiană și redactorul a confruntat cu o altă traducere – dacă a existat. Apoi, avem o lansare, la editură, într-o librărie sau la o Casă a literaturii. Dar nu întotdeauna. Cînd l-am tradus pe Gellu Naum, nu s-a întîmplat nimic. Cărțile – un volum cu poezii alese și romanul Zenobia – au ajuns în librării și au fost puse pe raft. S-au trimis la redacții de ziare și reviste literare, dar nu au fost recenzate. Abia la sfîrșitul anului au fost menționate, chiar elogiate – într-un articol care a rezumat aparițiile editoriale ale anului. Totuși, au ajuns în toate bibliotecile publice, printr-un sistem în care cărți mai speciale pot fi cumpărate direct de Consiliul Culturii la noi și trimise, mai apoi, la biblioteci. Așa s-a întîmplat cu mai toate titlurile traduse de mine din limba română, ele există în bibliotecile publice. Cele mai multe din traducerile mele au fost recenzate (și lăudate).

Pot spune că Mircea Cărtărescu a deschis porțile pentru literatura română în Norvegia și nu numai pentru cea contemporană. Deja în 2000, după traducerea norvegiană a Nostalgiei, a devenit cult writer printre scriitorii și criticii norvegieni și pentru studenții la literatura universală. Doar că în Norvegia se publică un număr enorm de cărți, competiția e mare, iar publicul cel mai numeros se duce spre bestseller-uri. Dar dacă literatura română este considerată ca o literatură poate de „avangardă“, înseamnă că e considerată la un nivel foarte înalt, ceea ce nu e puțin lucru. 

Steinar Lone este traducător în limba norvegiană.

Foto: baraa_kell, flickr