E un fapt știut că literatura pentru copii s-a dezvoltat mult în ultimii ani. În librării apar numeroase traduceri ale cărților de succes și, cel mai important, tot mai multe titluri semnate de autori români, chiar dacă numărul celor din urmă e sensibil mai mic. Tocmai acesta e segmentul care ar merita și chiar ar trebui exploatat cu mai multă îndrăzneală. Ceea ce se întîmplă deja pe piața de carte e încurajator: sînt scriitori români consacrați care cochetează cu literatura pentru copii – îmi vin acum în minte Dan Lungu și Cosmin Perța. Sînt scriitori consacrați atît în segmentul de literatură pentru adulți, cît și în cel pentru copii, cum sînt Lavinia Braniște (poveștile delicioase cu porcușorul Rostogol) sau Ioana Nicolaie, căreia Arthur i-a dedicat o serie de autor; există Alex Moldovan care face ravagii cu Olguța lui, Carmen Tiderle cu poeziile ei jucăușe, Florin Bican care a reinterpretat basmele românești într-un mod original și teribil de amuzant (Și v-am spus povestea așa), iar de curînd i-a dat o voce nouă pinguinului Apolodor în colecția „Apolodor explorator”. Adina Popescu vizitează lumi fantastice (O istorie secretă a Țării Vampirilor), dar și lumea foarte reală a Bucureștiului anilor 1980 (8 povestiri de pe Calea Moșilor). Exemplele ar putea continua, desigur. Mai mult, identitatea unei cărți pentru copii e aproape întotdeauna legată și de ilustrație – Dan Ungureanu și Vali Petridean sînt doar două exemple de ilustratori cu stiluri bine definite, inconfundabile. Cert e că „marfă” este.

Există printre cumpărătorii de carte voci mai reticente față de titlurile foarte noi care îndeamnă la accesarea cărților clasice, practic cărțile copilăriei lor, și mai puțin a noilor apariții. E de înțeles îndemnul, iar editurile nu ignoră deloc cărțile clasice, fie ele românești sau străine. Dar a limita lecturile copiilor la cărți semnate de autori de demult e riscant mai cu seamă pentru că le inducem sau, în unele cazuri, le întărim impresia că literatura e ceva ce s-a petrecut cîndva, demult, și care nu are legătură cu ei. Editurile chiar se preocupă de tipărirea unor ediții noi ale cărților clasice, importante pentru un portofoliu editorial serios – la Cartea Românească pentru Copii doar ce au apărut ediții noi din Legendele Olimpului și Din marile legende ale lumii, incontestabile cărți de căpătîi. Dar un portofoliu serios ține cont de nevoia de diversitate a cititorului și vine pe cît posibil în întîmpinarea acestei nevoi de prospețime. Altfel, dacă copiii nu citesc e vina noastră.

Literatura nouă vine cu un bonus care e o adevărată tendință: procesul scrierii cărților pentru copii e tot mai interactiv: copiii sînt întrebați, sînt invitați să-și spună părerea, află, nu-i așa, la cald cum a creat un autor un personaj, ce l-a inspirat, cum și-a construit povestea. Cititorii îi cunosc în persoană pe autori – pe cei români și uneori chiar pe cei străini, care vin în România special pentru ei. Sînt invitați ei înșiși să fie autori – vezi revista Ordinul povestitorilor sau colecția „Cărțile mele“ – nu doar ca scriitori, ci și ca ilustratori. De altfel. J.K. Rowling, una dintre cele mai îndrăgite autoare pentru copii, a publicat volumul Ickabog invitîndu-i pe copii să ilustreze fiecare capitol al cărții. Concursul de ilustrații a fost organizat și în România. Literatura pentru copii e tot mai dinamică, iar dialogul autor-cititor e avantajos pentru ambele părți.

Aș zice că personajele și tărîmurile fantastice sînt în continuare cele mai îndrăgite, dar își fac loc și cărțile mai „serioase”, cu teme istorice sau sociale, care invită la dezbatere. Lectura va fi întotdeauna drumul cel mai bun spre cunoaștere, autocunoaștere, iar copiii sînt tot mai avizi să discute despre asta – unii au blog-uri unde scriu recenzii, alții reacționează în mediile de socializare. E impresionant cît de clar au în minte identitatea unei cărți, observă imediat dacă s-a schimbat ceva de la o ediție la alta – ilustrația, coperta, chiar și sigla editurii –, recunosc un ilustrator de la o carte la alta. Sînt atenți la fiecare detaliu, ceea ce ne obligă și pe noi să facem la fel.

Copiii citesc. Ăsta e unul dintre motivele pentru care mi-e dor de tîrgurile de carte: mergi pe la standurile editurilor și îi vezi cum se bucură cînd găsesc încă un titlu semnat de autorul preferat sau cum își aleg – ei, nu părinții lor – titlurile care îi atrag. Impresia mea, văzîndu-i în acțiune, e că o fac cu nerăbdare și cu responsabilitate în același timp. Cred că micii cititori merită mai multă încredere atît din partea părinților, cît și din partea autorilor și a editurilor. Ei sînt mult mai curajoși, pe cînd noi, ca adulți, ne temem în locul lor de anumite teme pe care ei le-ar primi mult mai firesc. Iar pe piața de carte pentru copii din România încă mai sînt multe de explorat.

Alina Ioan este redactor-șef adjunct al Editurii Arthur.