La 1 martie 1919, generalul Constantin Prezan răspundea favorabil cererii trimise de armata Statelor Unite ale Americii, de a trimite o delegaţie sportivă militară la Jocurile Inter-Aliate de la Paris, cunoscute sub numele de „Jocurile Pershing“. „Deşi sporturile au fost introduse de curînd în ţara noastră“, scria generalul Prezan, aceasta era practic prima ieşire internaţională a noii Românii, cea rezultată în urma Primului Război Mondial. Există printre istoricii, sociologii şi antropologii preocupaţi de fenomenul sportiv contemporan un consens tacit: Primul Război Mondial a schimbat viziunea generală a societăţii asupra culturii fizice. De la un set de exerciţii menite, în teorie, să pregătească soldaţi viteji şi mame sănătoase, sportul (practicat sau consumat ca spectator) a devenit o precupare dominantă a timpului liber.

Cazul românesc este interesant prin implicaţiile sociale, politice, culturale şi regionale pe care le presupune cercetarea trecutului sportiv. O simplă istorie a fiecărei discipline în parte ne-ar da liste (uneori incomplete) de campioni şi învinşi, de rezultate mediocre sau remarcabile.

Constantin Prezan avea dreptate să afirme că „sporturile“ erau un fenomen nou. În Vechiul Regat, primele societăţi gimnastice, ce urmăreau să deprindă cetăţenii cu exerciţii mai degrabă utile în serviciul militar şi nu cu participarea la competiţii, au apărut după 1867. Întrecerile de scrimă, tir, dar mai ales cele de la hipodrom erau gustate de marele public. La Bucureşti, primul meci oficial de fotbal s-a jucat în 1907. Tennis-Clubul României (polisportiv, în ciuda numelui) a luat fiinţă în 1910. Federaţia Societăţilor de Sport din România a fost fondată în 1912, sub patronajul familiei regale. De fapt, FSSR reprezintă încă un caz de „formă fără fond“. Fondatorii ei, tineri din familii boiereşti sau din elita economică a ţării, se considerau „pionieri ai sportului“ şi îşi doreau generalizarea unor deprinderi pe care le dobîndiseră în timpul studiilor în Occident în întreaga societate. Aici se cuvine introdusă o precizare: originea sportului modern, a sportului ca distracţie, pasiune sau profesie, era, evident, Marea Britanie. Elitele din Vechiul Regat l-au învăţat mai ales din Franţa; oamenii de rînd, însă, de la muncitorii englezi sau germani ce activau cu precădere în industriile textilă şi petroliferă.

În 1919 era încă neclar potenţialul sportiv al teritoriilor alipite României în cursul anului 1918. O „unificare sportivă“ propriu-zisă s-a produs în 1921, după negocieri aparent tensionate, dar încă insuficient cunoscute în detaliu. FSSR a rămas organul de conducere al mişcării sportive, cu sediul la Bucureşti. Condusă, evident, de vechii ei membri de dinainte de războiul mondial, aceasta a căutat constant patronajul familiei regale. Federaţiile de ramură au apărut doar din 1930, după o Lege a educaţiei fizice votată în 1929. În primul deceniu interbelic, viaţa sportivă a fost dominată de cluburi şi indivizi din fostele provincii austro-ungare. Basarabia a rămas, cu mici excepţii, ruptă de competiţiile interne importante. Oricum, organizarea acestora depindea, în mare măsură, de realizare unor căi de comunicaţii eficiente între provincii. Elocvent este faptul că abia la începutul anilor 1930 a început să funcţioneze cu adevărat Divizia Naţională de fotbal: pînă atunci existau campionate regionale şi un turneu final în patru. Disciplină puţin populară în Vechiul Regat înainte de 1916, dar foarte gustată de practicanţii şi spectatorii de sport din Transilvania, Banat şi Bucovina, regiuni mai industrializate şi mai urbanizate, prin urmare cu o altă percepţie a timpului liber şi puternic influenţaţi de stilul de viaţă central-european, fotbalul a sufocat, practic, celelalte discipline sportive. În 1940, 70% din cluburile ce fiinţau în România se ocupau numai de fotbal. Doar galele de box se bucurau de o popularitate concurentă, în timp ce toate celelalte discipline atrăgeau puţini practicanţi şi spectatori.

Perioada interbelică, în care unii istorici văd romantism, iar alţii doar căutări ale unor formule cîştigătoare, a fost marcată de schimbări radicale. În arenele sportive, boierii care practicau automobilismul, deţineau caii de curse, jucau tenis sau rugby au lăsat treptat locul tinerilor ridicaţi de pe maidanele marilor oraşe. Români, maghiari, saşi, şvabi sau evrei, mai îndrăgostiţi de fotbal decît de oricare altă disciplină, aceştia au devenit idolii unor tribune din ce în ce mai pline. De fapt, aici s-a născut un punct la care încă sîntem slabi: incapacitatea de a mobiliza masele să practice sportul, nu doar să îl savureze de la distanţă.

Sportul a devenit, treptat, temă de roman (să ne amintim doar de Aida Vrioni, Mihail Sebastian, G. Călinescu sau Ionel Teodoreanu) şi de polemică intelectuală (între cei care îl proclamau ca o reîmplinire a dictonului latin Mens sana in corpore sano şi cei care îi reproşau vulgaritatea, agresivitatea şi idolii falşi, dar căutaţi de masa populaţiei – după cum scria Nicolae Iorga). Treptat au apărut victoriile memorabile (ce au dus un club muncitoresc fondat în 1923, Rapid Bucureşti, spre o finală niciodată jucată cu fantastica Ferencsváros Budapesta) şi înfrîngerile dureroase (precum eliminarea echipei naţionale de către ­Cuba la Mondialul de fotbal din 1938).

După cel de-al Doilea Război Mondial, intrarea României în sfera de influenţă sovietică a afectat şi viaţa sportivă. Au apărut structuri de conducere noi, subordonate autorităţilor de partid şi de stat. „Ştiinţa sportului“ – cercetările de teorie, medicină, metode şi tactici de antrenament, comportament public şi privat – a fost reorientată după modelul din Uniunea Sovietică. Fotbalul a rămas disciplina dominantă, căutată atît de practicanţi (oficial, toţi amatori), cît şi de spectatori. Treptat însă, modelele sovietice au fost abandonate pentru că, în ciuda declaraţiilor triumfaliste, rezultatele au întîrziat să apară.

Perioada comunistă este, în istoria sportului românesc, plină de paradoxuri. Nimeni nu poate nega controlul partidului şi al serviciilor secrete asupra mişcării sportive, oficial bazată pe amatorism. „Fabricile de campioni“, centre de pregătire intensivă după model sovietic, au început să funcţioneze şi să producă rezultate imposibil de comparat cu cele din perioada interbelică. Să ne gîndim doar, fără a scădea cu nimic valoarea sportivă, naţională şi simbolică, la cele două medalii olimpice româneşti de dinainte de 1952: la rugby, în 1924, bronz într-un turneu cu trei echipe, şi argint la echitaţie, binemeritat de căpitanul Henri Rang la Berlin în 1936. Orice comparaţie statistică este de prisos. În plus, majoritatea medaliilor olimpice au fost aduse de sportive şi de echipe feminine, fenomen aproape inexistent în perioada de început a sportului modern din România.

Dar dacă, înainte de 1940, a merge la jocurile olimpice era o căutare personală, o investiţie financiară şi un antrenament făcută în nume propriu sau de cluburi private, după 1952 se poate vorbi despre o politică nu doar formal asumată, ci şi sprijinită financiar de statul român. Sportul devenea un instrument de propagandă în conflictul cu lumea occidentală. De aici poate cel mai mare paradox al epocii comuniste: ţara care dă cele mai bune gimnaste ale lumii, dar unde majoritatea populaţiei nu exersează zilnic. Iar abia aici sesizăm o diferenţă de discurs – şi de comportament – cu sportivii de dinainte de Primul Război Mondial şi din perioada interbelică. Într-o asemenea cheie ar trebui înţelese nostalgiile celor care, o dată la patru ani, visează o medalie olimpică – fără a se fi antrenat vreodată în stilul celor care luptă pentru o asemenea onoare.

Am lăsat pentru sfîrşit sportul naţional, oina. De fapt, este un sport născut din dorinţa lui Spiru Haret de a scoate elevii din clase şi de a-i obliga să exerseze. În 1896, sorţii de izbîndă erau reduşi: entuziasmul ministrului, al elevilor şi al celor cîţiva profesori de gimnastică din ţară se lovea de prejudecăţile sociale şi, mai ales, de teama bolilor (invocate fireşte de către părinţi). Atunci cînd societatea românească s-a deschis către ideea de sport, oina era deja desuetă. Jocul ales de Spiru Haret şi de profesorii de gimnastică nu putea concura cu sporturile aduse din Occident. În perioada interbelică, oina mai era jucată doar sporadic. Din nou, un anumit reviriment s-a produs în anii 1950, dar astăzi sînt foarte puţini cei care mai ştiu jocul de oină. 

Bogdan Popa este doctor în istorie și cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti. Este autorul, printre altele, al volumului Educaţie fizică, sport şi societate în România interbelică, Editura ­Eikon (Cluj-Napoca), 2013.