Avem deseori tendinţa să considerăm că anumite lucruri sînt vechi de cînd lumea, atemporale şi de la sine înţelese. Obişnuim să proiectăm asupra trecutului propriile noastre valori sau cele ale societăţii în care trăim. Bunăoară, am putea crede că portretele bunicului sau ale bunicii sînt aceleaşi dintotdeauna, că mereu au existat bunici blajini şi sfătoşi, cu nepoţeii pe genunchi, sau bunice gata să satisfacă orice capriciu al micilor tirani. Nimic mai fals, bunicul şi bunica, figuri esenţiale ale universului nostru infantil, n-au existat dintotdeauna, mai exact, n-au avut aceleaşi roluri şi acelaşi statut în interiorul familiei. Reprezentările actuale ale bunicilor sînt rezultatul unei evoluţii istorice, sînt construcţii sociale şi culturale.Bunicii au şi ei o istorie, înscrisă în multe alte istorii - în cea a familiei, a bătrîneţii, a copilăriei, a vieţii private. În ultimele decenii, toate aceste aspecte particulare au intrat în atenţia "noii istorii", a istoriei mentalităţilor (sau a reprezentărilor colective), o istorie ambiţioasă, interesată să surprindă mentalităţi, reprezentări, atitudini şi sensibilităţi ale oamenilor din societăţile de altădată.Bătrîneţea ca etapă a vieţii are semnificaţii diferite de la o societate la alta, de la un timp istoric la altul. Modul de a trăi vîrsta a treia, valorile ataşate acesteia, reprezentările bătrîneţii nu sînt constante istorice şi culturale. Acest fapt a fost remarcat de istorici francezi precum Jean-Pierre Gutton (Naissance du vieillard, 1988) sau Georges Minois (Histoire de la vieillesse, 1987). În societatea europeană premodernă, reprezentările bătrîneţii aveau un caracter contradictoriu şi ambivalent. Stereotipiile senectuţii sînt antitetice: avem, pe de o parte, imaginea patriarhului autoritar, a bătrînului încă în putere, şef al clanului familial, despot căruia trebuia să i se dea ascultare (în Italia secolului al XVI-lea, şeful familiei putea să ceară întemniţarea nepotului neascultător, să stabilească zestrea nepoatelor). Pe de altă parte, avem imaginea bătrînului abandonat, bolnav, în aşteptarea sfîrşitului, senil, ridicol, luat în derîdere de tineri. De fapt, în toate societăţile, atitudinea faţă de bătrîni este ambivalentă: pe lîngă imaginea bătrînului înţelept, avem şi imaginea bătrînului decrepit, povară pentru familie ("Omul la bătrîneţe ajunge la mintea copiilor", "Omul bătrîn şi nebun, leagă-l de gard şi dă-i fîn", "Cine n-are bătrîni să-şi cumpere" - spun cîteva proverbe româneşti). Ambele reprezentări - ale patriarhului autoritar şi ale bătrînului decăzut biologic - au ceva în comun: distanţa faţă de membrii familiei şi lipsa legăturilor afective.Istoricul francez Vincent Gourdon (Histoire des grands-parents, 2001) constată că studiile de istorie a bătrîneţii s-au interesat de bătrîni ca aparţinînd unei clase de vîrstă şi mai puţin de rolul lor în familiile de altădată. Utilizînd surse foarte diverse (demografice, literare, iconografice, juridice, memorialistice), Gourdon ajunge la o concluzie care poate părea surprinzătoare: bunicii sînt o "invenţie" modernă, datînd din secolul al XVIII-lea, iar apariţia lor nu se atribuie atît factorilor demografici (creşterea speranţei de viaţă), cît unor motivaţii sociale, culturale şi ideologice. Bunicii sînt o creaţie a epocii Luminilor, moment de turnură în reprezentările bătrîneţii. Laicizarea progresivă a sensibilităţilor a dus la declinul bătrîneţii "augustiniene" - modelul promovat de literatura religioasă pentru care "bătrîneţea bună" însemna retragerea din familie, izolarea, preocuparea pentru mîntuirea sufletului. Rugăciunea şi meditaţia presupuneau îndepărtarea copiilor, fiinţe gălăgioase şi perturbatoare. Iluminismul promovează o nouă concepţie: participarea la viaţa familiei şi comunicarea cotidiană cu nepoţii fiind văzute drept cele mai frumoase forme de consolare a ultimilor ani ai vieţii.Apariţia bunicilor este concomitentă cu alte mutaţii intervenite în structura familiei, în rolurile tatălui şi în reprezentările copilăriei. Iluminiştii definesc un nou model al tatălui (Diderot, Le p