Prin anii ’80, cînd se oprea curentul și toată casa cădea în beznă, iar tata și mama începeau să caute pe bîjbîite lumînările prin sertarele de la bucătărie, intram într-un fel de frenezie. Odată aprinse (de obicei, una dintre ele era pusă într-un pahar pe frigider, una în sufragerie și alte două în cele două dormitoare – la baie se mergea cu o lumînare mobilă), aveam impresia că vine un fel de Crăciun.

Mirosul de lumînare arsă îmi amintea de casa de la țară a bunicilor, iar lumina celei din sufragerie făcea parcă să danseze umbrele celor cîteva statuete din bibliotecă, printre care un vultur de porțelan cu aripile și ghearele desfăcute, într-o postură feroce, gata să înșface o victimă inconștientă din niște valuri imaginare. Și parcă și cărțile se mișcau și căpătau cumva altfel de culori… Nu era nevoie nici de brad, nici de cadouri. Euforia se declanșa instantaneu.

Un pic mai tîrziu, probabil după ce la școală îmi trecuseră în zbor pe la ureche versurile „Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare…“, cînd se oprea curentul începeam să mă simt un mic Eminescu. Cu atît mai mult cu cît în iernile acelea umblam prin casă de multe ori cu hainele de stradă pe noi și ne suflam în palme ca să ne încălzim. Iar cînd „pana“ de curent se prelungea pînă noaptea tîrziu, chiar suflam cu adevărat în lumînare înainte de culcare! Totul coincidea cu imaginea pe care mi-o formasem despre El. Deși, de citit, nici gînd să-l citesc…

Eram un băiat din Colentina căruia nu-i prea plăcea cartea. Școala reușise să-mi construiască o adevărată repulsie față de ideea de carte, iar tata nu mai puțin. Eram băiatul unui medic venit de la țară și stabilit în București, care înțelegea să-și educe copilul punîndu-l să învețe lecțiile „pe paragrafe“. Ce însemna asta: cu el de față, citeam un paragraf, apoi trebuia să închid cartea și să-l repet fără greșeală. Uneori mă lua cu el în baie în timp ce făcea duș. Mă chema uneori și la el la spital, cînd era de gardă, ca să se asigure că „învăț“. Nu doar poeziile de la Română, ci și comentariile, apoi Geografia, Istoria, chiar și la Fizică, și la Chimie, metoda era aceeași.

Mă străduiam să aplic și să înțeleg „metoda“ și mă întristam că nu dădea rezultate decît rareori și parțial. Îmi imaginam că „metoda“ e ceva exotic, special, original, prin prisma faptului că nu mai auzisem de așa ceva la colegii mei, iar cînd le povesteam cum învățam eu făceau niște ochi cît cepele… Cînd am observat că anumite propoziții din ceea ce repetam mecanic chiar aveau un înțeles, mi-am dat seama de ridicolul întregii situații și am început să privesc cartea cu un fel de suspiciune, ca pe un instrument de tortură, menit să-ți îngrădească libertatea, să te înșele… Pentru că începusem deja să-mi fac o idee despre libertate.

Percepția despre Occident mi-o formasem, ca toată lumea, cred eu, din filmele americane, din discurile și casetele audio și video cu care intram în contact. Mai cunoșteam Occidentul prin intermediul mătușii mele Mioara, care cînta în corul Operei din București și care îmi aducea din turneele ei prin Germania, Franța, Elveția etc. mici cadouri, dar și de la vecinul meu, inginerul Radu Tomoioagă, de la 5, care fusese ani de zile detașat în Germania Federală. Îl priveam de la balcon cînd venea acasă (de obicei, de Crăciun) cum își descărca mașina, un Fiat 124 alb, cu banchete maro (tata avea o Lada 1200 roșie – copia furată de ruși după Fiat), iar pachetele colorate și mai ales baxurile de Fanta și de Coca-Cola mă fascinau, reprezentau Occidentul însuși.

În anii aceia tata asculta în mod regulat Europa Liberă și mă lasa și pe mine să ascult, cu condiția, evident, să nu spun absolut nimic despre asta la școală. Se întîmpla tot în bucătărie, tot pe întuneric și cu televizorul din sufragerie dat la volum maxim. Țin minte exact cînd, după o astfel de sesiune, tata mi-a explicat cum stau lucrurile în Polonia și cum, în urma revoltei celor de la Solidaritatea, în țara aceea oamenii ar putea să-și deschidă propriile fabrici și magazine. Cu carne, bomboane și jucării? – întrebam. Da, sigur, zicea el. Și cu reclame luminoase? Da. Mi se părea ceva fabulos, de neimaginat. Reclame luminoase nu mai văzusem decît în filme, iar în București doar la Parcarea de la Ciclop, la Intercontinental și la sediul Société Générale, dacă nu mă înșel.

Apoi era vocea Regelui, mesajele lui de Crăciun. Modul în care îi auzeam vocea, cu variațiile acelea de intensitate sonoră caracteristice transmisiilor pe unde scurte de la mare depărtare, îmi crea imaginea unui personaj din altă lume. Pentru mine era un fel de patriarh al unei libertăți, al unei demnități pierdute, pe care țara în care mă născusem ar putea-o cumva recîștiga la un moment dat.

Cînd îl ascultam pe el, dar și pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Hurezeanu și celelalte voci venite din lumea liberă, nici prin cap nu-mi trecea că vecinii mei din bloc, colegii de la școală și, de fapt, toți românii, care ascultau poate în același timp cu mine, nu gîndeau la fel ca mine, nu aveau aceleași așteptări și aceleași speranțe ca și mine.

Și ce simțeam eu? Un fel de nostalgie după vremuri pe care, e adevărat, nu le apucasem, dar în care bunul-simț (un bun-simț pe care îl cunoșteam și de la anumiți membri ai familiei, de la anumiți apropiați, profesori etc., dar într-o formă discretă, camuflată, neoficială) avea o anume valoare. Nu speram că acele vremuri vor reveni prea curînd, dar speram să scăpăm de frig, de întuneric, de cozi interminabile la alimentare gri, de cîntece patriotice fără sens, de  comunism. Cumva, cîndva…

Și totuși, ziua aceea a venit. Aveam doar (sau deja?) 22 de ani, iar ceea ce auzeam că se întîmpla la Timișoara mi se părea un miracol. Eram orb în fața radioului, dar vedeam fericirea, dîrzenia pe chipurile oamenilor care ieșiseră în stradă acolo. Apoi am văzut eu însumi, cu ochii mei, fericirea, euforia aceea pe chipurile oamenilor, în 22 decembrie, puțin după prînz, cînd din autobuzul cu care veneam din Giulești, de la șantierul unde lucram, înspre Piața Palatului, de unde auzisem că Ceaușescu fugise cu elicopterul, am zărit pe un perete scris nu „Jos Ceaușescu!“, așa cum mai văzusem, ci „Jos comunismul!“. Miracolul absolut! Dorința de a scăpa nu doar de Ceaușescu (un om), ci de comunism (o idee), afișată cît se poate de mare, în plină stradă! Trăiam într-o țară de oameni viteji, incredibil de curajoși, eroi adevărați, care doreau să scape de o idee imorală și erau gata să se sacrifice pentru asta. Și reușiseră. Am reușit!…

Apoi am aflat de existența PNȚ, a PNL, de Corneliu Coposu, de Ion Rațiu, pe care îi ascultam cu gura căscată: discursul lor, întregul lor fel de a fi aveau ceva din bunul-simț din mesajele radiofonice ale Regelui. Faptul că vedeam acest tip de bun-simț la niște lideri politici, care ar fi putut ajunge în fruntea țării, mi se părea ceva fabulos. Lanțul istoriei ar fi putut fi reînnodat, prin îndepărtarea părții canceroase reprezentate de comunism și readucerea pe tron a Regelui. Cum altfel?

În mintea mea necoaptă începuse să se contureze ideea de patriotism. Înțelegeam diferența enormă dintre patriotismul care-mi fusese inoculat în școală (conducător iubit, realizări mărețe, avînt muncitoresc, șoimii patriei etc.) și patriotismul acestor oameni bătrîni, coborîți parcă din niște cărți de istorie sau de povești, niciodată scrise, care-și sacrificaseră viețile pentru a păstra vii niște principii elementare de bun-simț și care, ca printr-o minune, nu muriseră, nu fuseseră exterminați, la fel ca toți ceilalți înaintași ai lor. Niște principii care nu erau comuniste, ci dimpotrivă, occidentale, principiile pe care de fapt se baza și se mai bazează încă întreaga civilizație occidentală, din care speram și eram convins, ca toți conaționalii mei care ascultaseră cu mine Europa Liberă, că și țara noastră va face parte.

Pe Iliescu îl vedeam ca pe un comunist de treabă, care înțelesese că sistemul comunist a fost o greșeală și care preluase temporar puterea pînă la alegerile credeam eu democratice, care aveau să confirme visul meu. Faptul că, deși anunțase inițial că FSN nu va participa la alegeri, între timp s-a răzgîndit nu mi s-a părut semnificativ. Eu și poporul meu, care ascultase cu mine Europa Liberă, aveam să votăm covîrșitor pentru valorile occidentale. Iar el, Iliescu, avea să primească o lecție pe care nu o va uita niciodată.

Au venit apoi zilele Pieței Universității, euforia, aerul libertății în lacrimile celor care vorbeau și cîntau acolo… Apoi, la 20 mai și 13-15 iunie 1990, visul s-a încheiat brusc. Patriotismul meu luminos a durat din 17 decembrie 1989 pînă la 15 iunie 1990. Șase luni fără cîteva zile.

Privind la tot ce s-a întîmplat în 13-15 iunie 1990 și la tot ce a urmat, adică la maimuțărirea democrației,  prin intrarea în joc și apoi preluarea puterii de către o adunătură de comuniști de mîna a doua, cu alte cuvinte la îmbrăcarea rahatului (comunist)  într-un ciorap de mătase (ca să folosesc formula cu care Napoleon îl caracteriza pe Talleyrand), la prezentarea acestui rahat drept democrație, libertate etc., dar mai ales la faptul că majoritatea covîrșitoare a poporului meu, care ascultase cu mine Europa Liberă, înghițea fără să clipească, cu trandafiri în mîini și zîmbetul pe buze, acest rahat parfumat, am avut senzația, aproape fizică, a neapartenenței, a înstrăinării ireversibile. Am devenit o frunză în vînt…

Și dacă, acum cîteva mii de ani, Ghilgameș exclama deznădăjduit „A murit Enkidu, prietenul meu care vînase cu mine lei…“, acum, după 30 de ani, cînd vîntul s-a mai domolit, iar frunza începe să se apropie de pămînt, mă întreb și eu: să fi murit oare poporul meu care ascultase cu mine Europa Liberă și pe care îl îmbrățișam pe stradă într-o zi de 22 decembrie, după-amiaza?

Șerban Georgescu este redactor web la RFI România și uneori poet. Ultima (și prima) carte publicată: Scrisori dintr-o piramidă, Editura Paralela 45, colecția „qpoem“, 2017.

Foto: Timișoara, decembrie 1989. Sursa: adevărul.ro