- argument -

„România pitorească e o ficţiune turistică: produsul unei mentalităţi de român sezonier, care îşi petrece timpul în străinătate sau în înstrăinarea citadină şi plonjează, din cînd în cînd, semiadormit în «sînul naturii» pentru a-şi măguli patriotismul. A vorbi, ca străin, de pitorescul românesc e legitim, după cum e legitim a vorbi, ca român, de pitorescul pădurilor bavareze. Dar a vorbi, ca român, de «România pitorească» e semn de inaderenţă la tragicul românesc, la patosul ţării şi al oamenilor“, spunea Andrei Pleşu, în Jurnalul de la Tescani. Nimeni nu pune la îndoială faptul că „România pitorească“ este un clişeu, o formulare uzată. În fond, fiecare ţară e „pitorească“ în felul ei, nu există ţări urîte şi ţări frumoase, există în schimb oameni care pot transforma şi recrea nişte locuri, unele dintre ele chiar banale, pot (re)inventa poveşti care să le facă mai atrăgătoare în ochii unor posibili vizitatori. Tocmai asta cam lipseşte în România, căci locuri, din fericire, avem, unele dintre el „vorbesc“ de la sine, însă mai sînt şi altele care, chiar dacă ar vrea „să comunice“, nu au cum, pentru că nu le cunoaşte nimeni.  

Ideea acestui Dosar a pornit de la o călătorie de „documentare“ (şi o filmare) prin Ardeal, care a durat aproape trei săptămîni. Cu maşina, pe drumuri mai puţin umblate şi surprinzător de bune, prin sate care nu au nici măcar o pensiune, dar unde ţi-ai dori să petreci mai mult de cîteva ore, dar şi prin sate turistice, puţin promovate, dar peste aşteptări. Am dormit într-un han de la marginea drumului, rustic la limita kitsch-ului, însă cu o mîncare ardelenească pentru care veneau muşterii din toată ţara, într-un hotel de trei stele, decent, dar pustiu, căruia nu-i vedeam rostul, la o pensiune de vis unde proprietarul nu-şi dorea doar să se îmbogăţească peste noapte, îşi rezerva dreptul de a-şi selecta clientela şi bine făcea. Am văzut un brod care pentru 2 lei traversa Mureşul cu Dacii hîrbuite, căruţe cu fîn şi turme de oi, şi nu mi-aş fi imaginat că în secolul nostru mai poate să existe o astfel de maşinărie, şi încă să fie funcţională, nu o piesă de muzeu. Iar dincolo de locuri, am cunoscut oameni şi fiecare dintre ei merită cel puţin un portret în Dilema veche. Aşadar, m-am întors acasă, aproape la fel de exaltată ca Alexandru Vlahuţă în a lui România pitorească, volum pe care l-am recitit pentru a alege cîteva citate pentru Dosar. Lăsînd la o parte stilul descriptiv pe alocuri desuet şi aura (prea) romantică, cartea are valoare ca reportaj narativ, scris, totuşi, în anul 1901. Vlahuţă este la modul sincer fermecat de ceea ce vede, fascinat de ceea ce trăieşte în călătoria sa, entuziasmul lui nu este impus de nici un regim comunist sau de nici un brand de apă minerală, să zicem, dintr-unul capitalist.  

Totuşi, de ce un Dosar despre România „pitorească“, tocmai acum, cînd campaniile de redescoperire a României de către români sînt atît de la modă? (Habar n-am dacă au şi rezultate.) Pentru că cei mai mulţi dintre prietenii şi cunoştinţele mele şi-au petrecut anul acesta concediile în Grecia şi Turcia, visează cu ochii deschişi la Alpii elveţieni şi la păşunile destinate oilor din Scoţia. Încă mai avem şi noi munţi, mai avem şi oi…

Ilustraţie realizată de Ion BARBU