Preşedintele american Barack Obama „i-a aplaudat“ activitatea, Institutul Internaţional de Presă a numit-o, în 2010, „Erou al libertăţii presei“, fundaţia olandeză Prince Claus a premiat-o cu 25.000 de euro, şi, anul acesta, Foreign Policy a ales-o printre cei mai influenţi intelectuali ibero-americani. Cu toate astea, bloggeriţa cubaneză Yoani Sánchez nu s-a putut bucura de nici una dintre distincţiile pe care le-a primit din 2008 şi pînă acum pentru că, de mai bine de patru ani, i se refuză dreptul de a părăsi ţara.

„Blogul tău oferă lumii o fereastră unică în realitatea vieţii cotidiene din Cuba“, i-a scris lui Yoani Sánchez, în 2009, preşedintele american Barack Obama, care i-a răspuns la şapte întrebări privind relaţia dintre Cuba şi SUA. „Acesta arată lumii că Internetul v-a oferit, ţie şi altor bloggeri cubanezi curajoşi, o supapă pentru a vă exprima liber. Aplaud eforturile voastre colective de a-i încuraja pe cubanezi să se exprime cu ajutorul tehnologiei.“

Disidenţii din blogosfera cubaneză

Yoani Sánchez, o cubaneză de 37 de ani, absolventă de filologie, a înfiinţat în 2004 (după ce a fost plecată doi ani în Suedia şi s-a întors hotărîtă să trăiască liber în Cuba) revista Consenso, o publicaţie în care cubanezii se exprimă liber, dezbat şi îşi scriu nemulţumirile. Mai tîrziu, alături de un grup de prieteni, a creat portalul Desde Cuba, o colecţie de bloguri individuale dintre care al său, Generation Y (desdecuba.com/generaciony), a fost primul. E urmată la scurt timp de soţul ei, jurnalistul Reinaldo Escobar, cu Desde Aquí, apoi de sin EVAsión, El Blog de Dimas şi multe altele – portalul găzduieşte astăzi aproape 50 de bloguri, dintre care unele sînt de fotografie, iar altele conţin înregistrări video.

Nu e puţin lucru într-o ţară în care Internetul este agasant de lent, abonamentul lunar costă în jur de 30 de dolari (iar salariul mediu este 17) şi singurele locuri cu Internet sînt hotelurile sau sălile speciale. „Liftul nu merge, paznicul de la sala de Internet îmi cere să-i arăt paşaportul ca să pot folosi un computer, acestea sînt obstacolele ca să mă pot loga, la care se adaugă viteza lentă impusă de proxy-uri, filtre şi keylogger (n. red. – un program care înregistrează parolele şi utilizatorii)“, scrie Yoani, care, din 2008, de cînd accesul la blogul la ei a fost blocat în interiorul Cubei, trimite articolele prin e-mail cubanezilor din diaspora, care le publică în locul ei.

Cenzura blogului Generation Y a atras atenţia internaţională asupra lui Yoani Sánchez: Washington Post a publicat un articol lung despre activitatea ei, iar publicaţia The Huffington Post a început să preia postările de pe blogul său. Din 2008 şi pînă acum, instituţii precum Universitatea Columbia şi Fundaţia „Prince Claus“, dar şi publicaţii ca El País, Time sau Foreign Policy i-au acordat mai multe premii şi distincţii. Yoani nu a primit însă tarjeta blanca – permisiunea oficială de care avea nevoie ca să poată părăsi ţara, aşa că nu s-a bucurat de aceste recunoaşteri decît din faţa monitorului.

Generaţia Y, marcată de frustrări şi lipsuri materiale

Cubaneza care publică „orbeşte“ pe un blog pe care nu l-a văzut niciodată e reprezentanta generaţiei născute în Cuba anilor ’70-’80, un grup de tineri ale căror nume încep sau conţin litera „y“, marcaţi de „educaţia în mediul rural, desenele animate sovietice, emigraţia ilegală şi frustrare“. Blogul lui Yoani vorbeşte despre Cuba obişnuită, despre oamenii care încearcă să se adapteze schimbărilor ce se petrec cu repeziciune, să desluşească noua lume care pătrunde peste ei şi să supravieţuiască, în acelaşi timp, păcălind sistemul şi ocolind cenzura. Ea scrie despre toate acele subiecte pe care Granma, ziarul oficial de partid, le evită: victimele uraganului Sandy din estul Cubei, o zonă deja afectată de probleme materiale, noua lege a călătoriei şi imigraţiei, care nu e chiar ceea ce aşteptau cubanezii, taxele vamale prea mari pentru medicamentele, materialele de construcţie şi alimentele care intră în ţară.

Economia controlată a Cubei se deschide uşor, cubanezii au voie acum să vîndă şi să cumpere case şi maşini, însă, explică Yoani, nimeni nu are bani să le cumpere. Vechile căi ferate se deteriorează şi devin impracticabile, iar oamenilor de rînd le lipsesc mijloacele de transport în comun. Nici o formaţie, fie ea rock sau pop, nu concertează vreodată în Cuba, deşi albumele lor, copiate ilegal pe CD-uri, circulă din mînă-n mînă. Oraşele rămîn adesea ore întregi fără curent electric, iar 80% din pensia unei bătrîne se duce pe plata energiei. Tinerii care nu au avut niciodată propriul acoperiş sub care să-şi mîngîie partenerul se îmbrăţişează seara în parcurile din Havana – ei sînt aceiaşi tineri care sînt nevoiţi să fugă din ţară dacă vor să aibă şansa de a face ceva cu viaţa lor.

În Cuba, scenariul unei revoluţii e puţin probabil

Blogul lui Yoani, Generation Y, este tradus în 20 de limbi, de voluntari din lumea întreagă, care o ajută să se facă auzită. Mary Jo Porter, sau María, aşa cum o cunosc prietenii ei cubanezi, este o americană responsabilă de traducerea mai multor bloguri din reţeaua Desde Cuba. Ea a înfiinţat, împreună cu un grup de prieteni, HemosOido.com şi TranslatingCuba.com, site-uri care găzduiesc blogurile cubanezilor şi unde oricine îşi doreşte le poate traduce voluntar.

Cu María a luat legătura şi Alexandru Gabor, asistent universitar asociat al SNSPA, în 2009, cînd, împreună cu mai mulţi studenţi, a început să traducă blogul lui Yoani în limba română, ca un antidot împotriva amneziei unui popor care şi-a uitat trecutul comunist. Pînă acum, varianta în română a fost accesată de 8000 de vizitatori unici. Cred că intenţiile lui Yoani nu sînt de tip revoluţionar, cît de radiografie, panoramă a cotidianului din perspectiva unei femei ataşate democraţiei, toleranţei şi drepturilor individuale, iar această perspectivă e indisolubil legată de reformă şi tranziţie paşnică spre o societate deschisă“, spune Alexandru Gabor, doctor în politici culturale şi patrimoniu.

Yoani scrie despre cotidian, observînd toate acele detalii care definesc Cuba de astăzi, aflată în plină schimbare, fără să instige însă la revoluţie. Pentru că, în acest moment, scenariul unei revoluţii nu este plauzibil în Cuba, unde cele mai mari probleme nu sînt legate de opresiunea partidului sau de libertatea de exprimare, ci de lipsurile materiale.

Dictatura din Cuba se defineşte în nuanţe de gri şi e greu de înţeles sau de explicat: sărbătorile socialiste, cum ar fi aniversarea organizaţiei Comités de Defensa de la Revolución, sînt învăluite în muzică şi distracţie, devenind umane şi romantice. Comunismul în ritm de salsa, trăit de trupuri tinere, de cubaneze senzuale şi de familii vesele are alte semnificaţii decît cele cunoscute de restul lumii.

Cu adevărat greu de îndurat pentru cubanezi sînt însă restricţiile economice, monopolul statului asupra oportunităţilor de afaceri şi sărăcia. Tinerii visează la telefoane mobile, mp3 playere, haine de firmă şi maşini noi. Se plîng că nu pot părăsi ţara ca să muncească în altă parte şi-şi doresc să trăiască într-o societate de consum, cu investitori străini şi locuri de muncă bine plătite. Din 2010 şi pînă acum, 150.000 de angajaţi la stat au fost concediaţi sau au renunţat la slujbele lor. Statul a legalizat însă în această perioadă aproximativ 180 de activităţi din care cubanezii pot face mici afaceri, de la croitorie pînă la taximetrie sau deschiderea unor cofetării. În Cuba, capitalismul pătrunde în fiecare an cîte puţin, fără să fie nevoie de o mare mişcare socială.

În plus, cubanezii sînt prea ocupaţi cu asigurarea traiului de zi cu zi, ca să se gîndească la o revoluţie. Însă pentru Yoani şi ceilalţi ca ea, viaţa nu e tocmai uşoară. Din luna octombrie şi pînă acum a fost arestată de două ori pentru că a încercat să facă presiuni pentru condamnarea lui Angel Carromero, un spaniol conservator acuzat de uciderea într-un accident de maşină a lui Oswaldo Payá, un renumit disident cubanez. (Am încercat să iau legătura prin e-mail cu Yoani, însă în această perioadă au apărut mai multe ştiri despre detenţia ei.)

Într-o ţară care nu mai are energia unei revoluţii, lui Yoani îi rămîne un singur lucru de făcut: să consemneze schimbările economice şi sociale ce se petrec acum în Cuba, să fie martorul capitalizării relaxate a insulei celebre pentru Che Guevara, Buena Vista Social Club şi comunismul romantic şi să aştepte, cu răbdare, ziua în care va avea acces la Internet de mare viteză şi va putea ieşi din ţară. Pentru că ziua aceea se apropie în ritm alert.

Elena Stancu este jurnalistă, coautaore a volumului Cuba continuă (Editura ART, 2012), realizat împreună cu fotograful Cosmin Bumbuţ.

ilustraţie de Alina Filipoiu