Leiba Zibal, hangiul de la Podeni, stă pe gînduri la o masă subt umbrarul de dinaintea dughenii, așteptînd dilijența, care trebuia să fi sosit de mult; e o întîrziere de aproape un ceas.

Este lungă și nu prea veselă istoria vieții lui Zibal; dar așa cum e prins de friguri, tot e o petrecere pentru el să ia pe rînd una cîte una fazele ei mai însemnate...

Precupeț, vînzător de mărunțișuri, samsar, cîteodată și mai rău poate, telal de straie vechi, apoi croitor și ștergător de pete într-o ulicioară tristă din Ieși – toate le încercase după accidentul care-l făcuse să-și piarză locul de băiat într-o mare dughiană de vinațuri. Doi hamali coborîseră în beci un boloboc sub privigherea băiatului Zibal. O neînțelegere se ivi între dînșii la împărțeala cîștigului. Unul din ei luă un crîmpei de lemn ce-l găsi la-ndemînă și lovi în frunte pe tovarășul său, care căzu amețit și plin de sînge la pămînt.

Băiatul, văzînd sălbătăcia, dete un țipăt de alarmă, dar mizerabilul se repezi să iasă din ogradă și, trecînd pe lîngă băiat, ridică mîna asupră-i... Zibal pică leșinat de spaimă. După o zăcere de cîteva luni cînd se întoarse la stăpîn, locul lui era ocupat.

Atunci începu lupta grea pentru viață, care se îngreună și mai tare prin căsătoria cu Sura... Răbdarea însă ostenește soarta rea. Fratele Surei, hangiu la Podeni, muri, și hanul rămase lui Zibal, care urmă negoțul pe seama lui.

Aci se află el acuma de cinci ani. 

Are strînsă o avere bunicică în bani și vinațuri bune, îngrijite, o marfă care totdeauna face parale. De sărăcie a scăpat Leiba, dar sînt toți bolnavi, și el și femeia și copilul – friguri de baltă.

...Și oamenii sînt răi și pricinași în Podeni!... Ocări... batjocuri... suduituri... acuzări de otrăvire prin vitriol... Dar amenințările!

Amenințarea este mai grea pentru un suflet ce se clatină ușor decît chiar lovitura. Ceea ce muncește acum pe Leiba mai mult decît tremurătura frigurilor este o amenințare.

„A! goi ticălos!“ gîndește el oftînd.

Ticălosul este badea Gheorghe – pe unde o fi! – un om cu care Zibal a avut o daraveră foarte neplăcută.

Gheorghe venise într-o dimineață de toamnă la han, obosit de drum; ieșea din spital – zicea – și căuta de lucru. Hangiul l-a luat în slujbă. Dar Gheorghe s-a arătat a fi om prea brutal și prea ursuz... suduia mereu și mormăia singur prin ogradă. Era o slugă rea, leneș și obraznic... și fura.

Într-o zi a amenințat pe balabusta îngreunată, care-l ocărîse cu drept cuvînt, s-o lovească în pîntece... altădată a asmuțit un cîine asupra lui Ștrul cel mic.

Leiba i-a făcut numaidecît socoteala și l-a trimis. Dar Gheorghe nu voia să se ducă; el pretindea cu violență că s-a fost tocmit pe un an. Atunci hangiul a spus că merge în deal la primărie să ceară vătășei ca să-l alunge.

Gheorghe a vîrît repede mîna în sîn strigînd: „Iudă!“ și a voit să se năpustească asupra stăpînului.

Din nenorocire, sosea atunci o haraba încărcată cu mușterii. Gheorghe a început să rînjească zicînd:

„Ce te-ai spăriet, coane Leiba?... Iacă mă duc“.

Și apropiindu-se crunt, peste tarabă, de Leiba, care se dete cît putu înapoi, îi șopti:

„Să mă aștepți în noaptea Paștelui, să ciocnim ouă roșii, jupîne... Să știi că ți-am făcut și eu socoteala!“

Atunci intrară mușterii în dughiană.

„Să ne vedem sănătoși la înviere, coane Leiba!“ adăogă Gheorghe depărtîndu-se. 

Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să denunțe pe amenințător, cerînd să fie păzit. Subprefectul, un tînăr foarte vesel, a primit întîi peșcheșul „modest“ adus de Leiba, pe urmă a început să rîză de jidanul fricos și să-l batjocorească. Leiba a stăruit călduros să-l facă a înțelege gravitatea lucrului, cum era hanul izolat departe de sat și chiar de șosea. Dar subprefectul, cu un aer mai serios, l-a povățuit să fie cuminte; nici să nu mai pomenească de așa ceva, ca să nu deștepte în adevăr, într-un sat unde oamenii sînt răi și săraci, pofte de călcare.

Mai tîrziu, peste cîteva zile, îl căutară pe badea Gheorghe un pomojnic și doi călărași: era bănuit pentru o pricină.

Ce bine era să-l fi mai răbdat Leiba măcar pînă la sosirea acestor oameni!... Dar Gheorghe era acum cine știe unde...

Deși asta se petrecuse de mult, totuși, în mintea omului prins de friguri, se repeta bine impresia figurii lui Gheorghe, a mișcării lui vrînd să scoată ceva din sîn și a cuvintelor lui amenințătoare. Cum se deștepta așa de limpede acea amintire?

Era Sîmbăta Paștelui.

[...]