- interviu cu Machiel SALOMONS, reprezentant al Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiaţi (UNHCR) în România -

Care este diferenţa dintre un imigrant şi un refugiat? 

Refugiatul este o persoană care a fost persecutată de autorităţi, din diferite motive, în ţara de origine, sau care a fugit din cauza unui conflict armat. În schimb, migrantul are opţiunea să rămînă sau să plece, viaţa lui nu e în pericol.

Cum putem şti că poveştile refugiaţilor sînt adevărate? Există o procedură de verificare? 

Bineînţeles. Odată ce au făcut cerere de azil, ei trebuie să explice de ce au părăsit ţara, cum au părăsit-o, să ofere detalii, iar specialiştii verifică istorisirile lor conform informaţiilor şi datelor pe care le au. 

Odată ce refugiaţii ajung aici, care este responsabilitatea autorităţilor şi care a dvs., a UNHCR? 

Autorităţile române sînt responsabile pentru protecţia lor. Noi trebuie să verificăm că drepturile lor sînt respectate, conform convenţiilor internaţionale în domeniu – dreptul de a nu fi trimişi înapoi în ţara de origine, dreptul la asistenţă socială, educaţie, un loc unde pot sta. 

În general, România respectă aceste drepturi? Există sau au existat probleme din acest punct de vedere? 

Înainte de căderea Cortinei de fier, România nu recunoştea statutul de refugiat. După aceea, UNHCR alături de partenerii săi a început să supravegheze adoptarea unei legislaţii şi construirea unor centre de recepţie în conformitate cu prevederile internaţionale. E un proces de durată care presupune multe lucruri – de la legislaţie la resurse financiare. După mulţi ani de lucru, putem să spunem că protecţia refugiaţilor din România se ridică la standarde internaţionale.

Care sînt principalele ţări de unde vin refugiaţii de la noi? 

Irak, Afganistan, Moldova, Bangladesh, Pakistan. Nu sînt foarte mulţi din Africa. Nu numai fiindcă e departe, ci şi pentru că rutele migratoare dinspre Africa ocolesc România, e mai probabil ca aceştia să ajungă în Spania, Italia, Grecia. 

Refugiaţii se confruntă cu probleme cum ar fi exploatarea de către traficanţi, de grupuri care se ocupă cu traficul de fiinţe umane? 

Da, este unul dintre cele mai teribile aspecte – faptul că aceşti oameni, după ce au trecut prin trauma persecuţiei în ţările de origine, descoperă că viaţa le este în pericol şi în drumul lor spre libertate. Din cauza restricţiilor de deplasare la nivelul Uniunii Europene, mijlocul cel mai la îndemînă de a călători, pentru ei, îl reprezintă aceste grupări de traficanţi. 

Şi cum abordaţi acest aspect? Dar autorităţile? 

E dificil. Crima organizată de astăzi reprezintă ceva atît de sofisticat şi structurat, încît e nevoie de o muncă enormă a poliţiei, a autorităţilor, pentru a identifica traficanţii şi a-i trimite în instanţă. Traficul şi contrabanda au devenit în acest moment cele mai profitabile activităţi criminale. Asta îi determină pe traficanţi să-şi organizeze munca pînă la un nivel de sofisticare greu de crezut. Ei cunosc legislaţia specifică fiecărei ţări, modalităţile de a-i conduce pe refugiaţi fentînd legea etc. 

România oferă greu cetăţenia unui refugiat politic, în comparaţie cu alte ţări europene? 

Sînt ţări europene care oferă cetăţenia şi după cinci ani, cum ar fi Germania sau Norvegia – ceea ce înseamnă foarte rapid. În România durează ceva mai mult, opt ani, dacă nu mă înşel, dar noi sîntem mulţumiţi, se încadrează în tendinţa europeană. Ţările care au cea mai bună reputaţie în privinţa primirii refugiaţilor sînt – se ştie acest lucru – ţările nordice şi Olanda, inclusiv din punctul de vedere al efortului financiar şi bugetar pentru condiţii bune de primire şi integrare socială. 

Cîţi refugiaţi sînt, aproximativ, în România? 

În jur de 2500. 

Se organizează pentru ei activităţi speciale, cum ar fi cele cu specific cultural? 

Da, condiţiile s-au îmbunătăţit considerabil de-a lungul vremii, şi datorită autorităţilor, şi a parteneriatului cu organizaţii non-guvernamentale. Refugiaţii au parte acum de multe avantaje, de la cursuri de limba română şi de integrare socială sau culturală, pînă la activităţi culturale. De altfel, unii refugiaţi au devenit oameni de succes în România. 

Cum ar fi Mbela Nzuzi, prezentatoarea de televiziune din Congo? 

Da, şi se pot da şi alte exemple. Patronul lanţului de cofetării Tip-Top este un refugiat irakian. Alţii sînt medici sau profesori. Un refugiat nu este o persoană care vine să cerşească în ţara de adopţie. Albert Einstein, de exemplu, a fost refugiat politic. Ei pot contribui la bunăstarea ţărilor care le oferă protecţie. 

Sînteţi şi dvs. un străin (olandez) în România – deşi aţi sosit pe altă cale, instituţională. De cîtă vreme sînteţi aici? 

De trei ani şi jumătate. 

Cum v-aţi adaptat? 

N-a fost deosebit de greu, fiindcă oamenii sînt primitori şi prietenoşi. Am trăit în ţări de pe patru continente şi de fiecare dată cînd te muţi în alt loc treci printr-un şoc cultural – spui adio lucrurilor cu care abia te-ai obişnuit, vechilor prieteni. Recunosc că acum trei ani şi jumătate, cînd am venit în România, am trecut prin acelaşi şoc cultural, mai ales că locuisem o vreme la Berlin, unul dintre cele mai organizate şi bogate oraşe ale Europei. Am observat imediat sărăcia, mai ales cea din jurul Bucureştiului, satele unde nu existau apă curentă şi electricitate. Lucrul care m-a nedumerit din primul moment a fost existenţa atîtor maşini scumpe pe străzi, Rolls-Royce-uri, limuzine – în contrast cu comunităţi întregi care trăiau într-un asemenea grad de sărăcie. Dar cînd m-am obişnuit cu oamenii, am cunoscut oficiali etc., mi-am dat seama că, în ciuda acestei realităţi, în România există potenţial pentru mai bine. În prima fază, cînd este aplicată economia de piaţă după o perioadă de absenţă, e firesc să se îmbogăţească unii, cei care se descurcă mai repede. Dar acum e vremea ca guvernanţii români să găsească o cale spre o distribuire mai echitabilă a bogăţiei. Altminteri, se va acumula o stare de tensiune socială ce poate deveni explozivă. Nu mai vorbesc de faptul că acesta e şi motivul pentru care atîţia români au plecat să lucreze în străinătate, în Spania, în Italia.

Se schimbă lucrurile în România, pentru cineva care priveşte din afară? Fiindcă văzîndu-le de aici, totul se mişcă prea încet. 

Schimbările sînt spectaculoase, deşi admit că pentru cei născuţi aici s-ar putea să fie mai puţin evidente. Acum trei ani, cînd am venit pentru prima oară, se lucra pe drumul spre Aeroportul Otopeni: cînd am ieşit din aeroport, mi-am spus că peisajul seamănă cu filmele despre bombardamentele din Al Doilea Război Mondial. Acum, strada respectivă are trei benzi pe sens, ceea ce nu există în toate ţările europene. Aş putea să dau şi alte exemple în acest sens. 

a consemnat Mădălina ŞCHIOPU