O boală revelatoare - dialog cu Andrew SOLOMON

Publicat în Dilema Veche nr. 546 din 31 iulie - 6 august 2014
O boală revelatoare   dialog cu Andrew SOLOMON jpeg

La mijlocul lunii iunie, scriitorul Andrew Solomon a fost prezent în România pentru o serie de întîlniri prilejuite de lansarea în limba română a cărţii sale Demonul amiezii. O anatomie a depresiei (Humanitas, 2014). Ultima întîlnire a avut loc marţi, 17 iunie, la Colegiul „Noua Europă“, sub forma unui dialog între Andrew Solomon şi Mircea Cărtărescu, moderat de Luiza Vasiliu. Transcriem mai jos cîteva fragmente.

Andrew Solomon: Scrierea oricărei cărţi bune implică o anume doză de durere. Cred că tot timpul există durere în scris. Au fost cîteva provocări primare în scrierea acestei cărţi. Prima, aş spune, e că am vrut să mă folosesc de propria experienţă, fără să fiu subiectiv sau să mă pun pe mine în evidenţă sau să devin obositor cu detaliile precise ale vieţii mele de zi cu zi. Trebuia, aşadar, să găsesc un anume echilibru. A doua provocare a fost aceea că am vrut să iau interviuri oamenilor şi să-i întreb despre experienţa lor cu depresia, în aşa fel încît experienţa lor să depăşească simpla descriere a simptomelor. Nu am vrut să clasific depresia şi să spun că există depresie suicidală, depresie alcoolică, depresie la tineri, depresie la bătrîni, dar, în acelaşi timp, am vrut să descriu toate aceste experienţe. Procesul alegerii oamenilor care ar fi putut da interviuri a fost unul complicat. Unii au fost prietenoşi încă dinainte de a începe, alţii mi-au devenit prieteni în timp ce m-am apucat de scris, iar alţii dimpotrivă. Apoi am început să acumulez informaţie şi au fost zile în care mă întorceam acasă şi îmi dădeam seama că depresia poate fi extrem de contagioasă. Mai ales pentru cineva care a fost depresiv. Uneori, după ce făceam o serie lungă de interviuri cu cineva, mă tîram pînă în patul din camera de hotel şi stăteam aşa de la ora 4 după-amiaza pînă a doua zi dimineaţa, pentru că mă simţeam epuizat de suferinţa grea a acelor oameni. Îmi amintesc în special cum îl intervievam pe bărbatul care în carte se numeşte Rusakoff, un tip extraordinar, am devenit prieteni foarte buni pe parcursul anilor în care am scris cartea. Avea una dintre cele mai dificile şi mai destabilizante forme de depresie, i se administrau constant electroşocuri, era palid şi abia putea să vorbească. Am simţit, prin dificultatea situaţiei în care se afla, că era hotărît să-mi spună povestea lui. Cînd a terminat, m-a întrebat ce părere am şi i-am spus că povestea lui conţine nişte elemente puternice pentru cartea mea, că i-a trebuit un curaj foarte mare ca să-şi spună povestea. M-am simţit dator să fiu la înălţimea lui şi să-i spun şi eu povestea mea. Procesul scrierii acestei cărţi a fost dureros şi, din pricina asta, simţeam că am o responsabilitate enormă faţă de suferinţa acestor oameni. Dacă el făcuse un asemenea efort pentru a-şi spune povestea, atunci şi eu trebuia să găsesc o cale de a o transmite mai departe. Trebuia să fim chit. În plus, a fost o carte foarte greu de organizat, deoarece conţinea atît de multe tipuri de investigaţii, atît de multe tipuri de poveşti şi a fost o perioadă în care mi se părea că e ca un puzzle cu jumătate dintre piese lipsă şi cealaltă jumătate adăugate din alt puzzle. Nu reuşeam să-mi dau seama cum să le fac pe toate să se potrivească, şi au fost momente cînd eram teribil de frustrat, mi-aş fi dorit să le pot ţine pe toate la un loc, au fost momente şi mai dificile, poate chiar melodramatice, în care mă gîndeam că am lucrat la această carte ani de zile şi ani de zile m-am dedicat ei şi nu voi reuşi să o termin. Aşadar, au fost multe zone pline de griji şi de anxietăţi, dar cred că ar fi incorect şi inadecvat să nu iau în considerare că au existat şi momente de revelaţie şi bucurie, pe parcursul scrierii acestei cărţi. Bucuria de a-mi da seama dintr-odată ce lucruri se potrivesc împreună. Bucuria de a asculta poveştile unor oameni care au luptat admirabil împotriva depresiei, a unor oameni care au reuşit să scape de ea sau a unor oameni care au reuşit să găsească o modalitate prin care-şi pot trăi viaţa cu un scop, deşi suferă în continuare din cauza unei depresii severe. Bucuria de a fi ajutat, la rîndul meu, de poveştile acelor oameni, pentru că depresia e o boală a singurătăţii, şi poveştile respective m-au făcut să mă simt mai puţin singur. M-am gîndit că, dacă le exprim cum trebuie, îi vor face şi pe alţi oameni să se simtă mai puţin singuri în această experienţă.

Mircea Cărtărescu: E într-adevăr minunat ceea ce spuneţi, fiecare frază ne dă de gîndit. După experienţa teribilă a atacurilor de depresie pe care le-aţi avut, v-aţi simţit purificat? Aţi simţit că deveniţi un om mai bun, că puteţi avea ceea ce se vede în tot ce scrieţi, şi anume această compasiune pentru umanitate şi pentru fiecare om în parte? Compasiune pentru cei răniţi, cei căzuţi, cei marginali, pentru această parte a umanităţii care, după părerea mea, este partea cea mai bună şi mai valoroasă a umanităţii? Să ne amintim că marea majoritate a eroilor din romanele şi povestirile americane sînt loseri.

Andrew Solomon: În ceea ce mă priveşte, sînt extraordinar de ataşat de suferinţa mea din trecut şi mă tem de suferinţa din viitor. Cred că nu e nici o îndoială că angoasa are şi o parte nobilă, aşa cum are şi o parte angoasantă. Abia după ce am terminat Far From the Tree, am înţeles tema unificatoare a operei mele de-o viaţă. Prima mea carte este despre un grup de artişti sovietici din timpul Glasnost-ului, despre oameni care au luat nişte circumstanţe foarte nefavorabile şi le-au transformat în prilej de uriaşă demnitate. A doua mea carte e un roman care vorbeşte despre boala şi moartea mamei mele – a murit de cancer la 58 de ani. A folosit apropierea morţii ei ca un pretext pentru a crea o intimitate foarte puternică între membrii familiei. Apoi am scris cartea despre depresie, care a adus împreună oamenii ce au găsit o semnificaţie pentru experienţele prin care au trecut, şi apoi Far From the Tree, care prezintă greutăţile prin care trec familiile copiilor cu dizabilităţi. Pînă la urmă, este vorba despre cum putem să devenim mai puternici confruntîndu-ne cu experienţele adverse, şi probabil că asta este tema generală a cărţilor mele. Tind să cred că avem, din punct de vedere organic, un spectru al dispoziţiilor care e foarte util. Şi ar fi teribil să reducem acest spectru, este important să fim capabili să ne simţim fericiţi şi trişti, furioşi şi frustraţi, invidioşi, să simţim toate stările umane posibile. Dacă ai renunţa la unele dintre ele, ai diminua dimensiunea umană. Depresia clinică e o dereglare a acelui crucial spectru al dispoziţiilor. Se manifestă, într-adevăr, ca o boală, şi dacă s-ar putea s-o vindeci şi să scapi de ea, aş vindeca-o şi-aş scăpa de ea, fiind în acelaşi timp conştient că aş renunţa pentru totdeauna la ceva ce a dat un sens formator suferinţei mele. Am învăţat foarte multe din experienţa depresivă pe care am avut-o, dar cred că s-ar fi întîmplat la fel şi dacă aveam un copil cu dizabilităţi severe ori dacă aveam cancer sau dacă ar fi fost o altă experienţă de acest gen. Cînd am scris Demonul amiezii, nu m-am gîndit prea mult la această perspectivă şi nu eram sigur că există şi o altă faţă a depresiei, revelaţia, jumătatea lipsă. Acestea fiind spuse, pot să afirm acum că depresia este revelatoare. Vorbeaţi despre compasiunea pe care o am pentru persoanele din carte. Voltaire spunea că putem empatiza numai cu problemele pe care noi înşine le-am avut, şi cred că e adevărat. Am o enormă compasiune pentru persoanele care suferă de depresie sau de alte boli mintale, dar, din interior, depresia m-a făcut să înţeleg ceea ce nu înţelegeam înainte, cît de particulare, de unice pot fi experienţele suferinţei. Şi chiar dacă cineva are o angoasă pe care nu o pot pricepe, sînt în stare să înţeleg urgenţa suferinţei lor în condiţiile în care şi eu am fost în situaţia lor. Depresia e cea care mi-a arătat cît de profundă şi, în acelaşi timp, îngrozitoare poate fi durerea. Asta m-a făcut conştient de faptul că alţi oameni trec probabil prin ce-am trecut şi eu. Depresia m-a făcut să fiu mult mai înţelegător şi mai empatic.

Luiza Vasiliu: Unul dintre lucrurile pe care cartea dumneavoastră şi, în general, cărţile dvs. reuşesc să le facă foarte bine e că distrug locurile comune şi clişeele, unul cîte unul. În Demonul amiezii – mă refer, mai ales, la clişeul legat de depresie ca boală a middle class-ului privilegiat, depresia ca moft, depresia ca lux –, aveţi un capitol absolut zguduitor, din care am aflat şi eu că depresia loveşte mult mai crunt în persoanele afectate de sărăcie. Aveţi acolo cîteva mărturii care m-au impresionat. Tocmai despre mărturiile astea, un jurnalist de la o publicaţie mare americană spunea că sînt neverosimil de îngrozitoare şi că mai bine n-ar fi publicate, pentru că nimeni n-are nevoie să citească despre atîta suferinţă umană. Cu toate astea, dvs. le-aţi publicat, există un capitol special. Aş vrea să vă întreb cum aţi ajuns la oamenii aceia, cum i-aţi determinat să vorbească, pentru că ei nu sînt obişnuiţi să-şi verbalizeze suferinţa, iar dvs. nu veneaţi neapărat dintr-un mediu social apropiat de-al lor.

Andrew Solomon: Tatăl meu a crescut în sărăcie. Eu n-am crescut în sărăcie, dar am crescut cu poveşti despre sărăcie. Pe lîngă asta, am fost mereu uimit de insistenţa cu care se revine la afirmaţia potrivit căreia depresia ar fi un lux rezervat clasei de mijloc, care are tot timpul din lume pentru aşa ceva. Dar e limpede că depresia e cauzată de o vulnerabilitate genetică şi declanşată de circumstanţe externe. Şi, dacă presupunem că depresia e întîlnită la toate categoriile de populaţie, şi nu văd nici un motiv pentru care n-am crede asta, atunci circumstanţele declanşatoare sînt mult mai prezente la oamenii săraci, cei care trăiesc la baza piramidei sociale, decît la cei din upper class. Şi atunci m-am întrebat de ce percepem depresia în felul ăsta. Dacă ai o viaţă care e în esenţă frumoasă şi profundă, şi te simţi mai mereu trist, te întrebi „Ce se întîmplă cu mine de mă simt aşa?“ Vorbeşti cu oamenii din jurul tău, ajungi în cele din urmă la medic şi îi spui „e ciudat, am viaţa asta absolut minunată şi, cu toate astea, îmi vine să mă sinucid“ sau „mi se pare imposibil să mă dau jos din pat.“ Dar dacă ai o viaţă absolut îngrozitoare, nu ai ce să mănînci, ţi-ai luat patru slujbe ca să duci în spate toată familia, ai copii care au probleme la şcoală, dacă ai toate grijile astea şi tot stresul prezent în vieţile oamenilor săraci, şi te simţi mereu foarte rău, nu-ţi dă prin cap că ai putea avea o boală, pentru că felul în care te lupţi cu ce ţi se întîmplă pare absolut firesc în logica vieţii pe care o duci. Atunci m-am gîndit că s-ar putea – iar cercetarea mea a arătat că aşa stau lucrurile – ca oamenii aceştia să nu se simtă îngrozitor de rău din cauza vieţilor lor pline de greutăţi, ci ca vieţile pe care le au să fie aşa din cauză că ei suferă de depresie şi nu sînt în stare să repare nimic din ce nu e în regulă. În multe dintre cazuri, de fiecare dată cînd reuşeam să aducem puţină alinare, oamenii redobîndeau forţa vitală şi energia, care le fuseseră înghiţite de depresie, necesare pentru a-şi îmbunătăţi propria situaţie. Aşa că m-am interesat dacă există cineva care cercetează fenomenul depresiei la populaţia săracă şi am dat peste cîţiva universitari care studiau tratamentul depresiei la persoanele foarte sărace. Dintre ei, cea mai interesantă mi s-a părut munca lui Jeanne Miranda, care preda la o universitate din Washington D.C. În cadrul unui proiect gîndit de ea, se dusese la o clinică de planning familial, unde oamenii merg ca să facă rost de anticoncepţionale, şi discutase cu femeile care veneau acolo. Pe cele cărora le punea diagnosticul de depresie, le întreba dacă sînt de acord să participe la studiul ei. Multe refuzau, multe credeau că nu ştie despre ce vorbeşte, multe credeau că e încă o problemă în plus şi nu mai aveau energia de-a se ocupa şi de asta, dar Jeanne e o femeie fermecătoare şi insistentă, aşa că a reuşit să convingă destul de multe femei să participe la cercetarea ei. Le-a oferit un tip de medicament, cel pe care reuşise să-l procure în cantitate mai mare pentru proiect, şi sesiuni de terapii de grup. Am participat şi eu la cîteva sesiuni. Iar poveştile pe care le spuneau femeile acelea, transformarea uriaşă prin care trecuse viaţa lor erau atît de uimitoare şi te făceau să te simţi atît de mic, încît am rămas pur şi simplu fără cuvinte. Îmi aduc aminte de o femeie pe care am întîlnit-o acolo. Mi-a povestit despre cum voia doar să moară, cum n-avea nimic să le spună copiilor ei, avea şapte copii, spunea că nici măcar nu putea vorbi cu ei. Partenerul ei era tatăl multora dintre copii, credea despre ea că nu e bună de nimic, o lovea şi avea un comportament extrem de abuziv. Îmi spunea că îşi petrecea zilele stînd în pat, nu se putea ridica de-acolo şi, cînd copiii veneau acasă, se ascundea şi mai tare sub pătură ca să nu fie nevoită să-i vadă. Şi apoi, un an mai tîrziu, avea o slujbă, lucra la îngrijirea copiilor, în cadrul Marinei SUA, îl părăsise pe bărbatul cu care stătuse atîţia ani, copiii ei se descurcau mult mai bine la şcoală. A încheiat descrierea acestei extraordinare schimbări din viaţa ei spunînd „M-am rugat la bunul Dumnezeu să-mi trimită un înger, iar El mi-a auzit rugăciunea.“ Asta a fost reacţia ei faţă de femeia care aproape că o adusese cu forţa în proiectul ei. Şi atunci m-am întrebat „Cum se poate ca o ameliorare atît de mare să fie posibilă, iar noi să nu facem absolut nimic, să nu încercăm să-i ajutăm pe aceşti oameni?“ Eram îngrozit. E adevărat, nu toate femeile din proiectul lui Jeanne se descurcaseră la fel de bine ca această femeie şi nu toate puteau să vorbească despre schimbarea prin care trecuseră la fel de bine ca ea, dar multe dintre ele erau, în mod evident, mai bine, unele chiar mult mai bine. Aşa că m-am dus la Washington D.C., ca să mă întîlnesc cu oamenii de pe Capitol Hill, şi le-am spus că a trata această categorie de populaţie şi a-i ajuta pe aceşti oameni să treacă peste depresie este, fără îndoială, lucrul cel mai uman pe care l-am putea face. Vorbim aici despre nişte oameni care suferă, iar noi trebuie să punem capăt acestei suferinţe. Le-am spus că, chiar dacă nu ne-ar păsa neapărat de suferinţa lor, oamenii despre care vorbesc eu nu muncesc, nu fac parte din economia funcţională, nu sînt în stare să aibă grijă de copiii lor, şi am putea, printr-o intervenţie relativ simplă şi bine ţintită, să-i facem din nou funcţionali. Părinţii n-ar mai depinde de ajutorul social, iar copiii n-ar mai fi destinaţi unei vieţi de delincvenţă şi încarcerare. Le-am spus că e în avantajul nostru uman şi social să facem asta. M-am întîlnit cu doi membri ai Congresului. Unul era republican, din partea mai conservatoare a spectrului politic american, iar celălalt era democrat. Republicanul a spus: „Păi, ar fi bine să putem pune în practică nişte programe ca cel pe care-l descrii tu, dar nu e chiar aşa uşor de făcut şi e foarte scump, iar bugetul nostru e structurat altfel şi n-am avea de unde să luăm fonduri“, o sumedenie de motive tehnice pentru care i se părea că nu putem face nimic. Iar democratul mi-a spus: „E adevărat că programe de felul celui pe care îl descrii ar putea fi în interesul nostru uman şi economic, dar pentru asta ar fi nevoie de implicarea unui enorm capital politic, şi nimeni din guvern nu-şi permite s-o facă dacă nu e pe placul votanţilor. Iar votanţilor nu le pasă. A pune în practică astfel de programe ar însemna să o facem pentru nişte oameni pe care nu-i bagă nimeni în seamă. Într-o democraţie electorală, toţi votanţii au reprezentanţii lor aici, pe Capitol Hill. Dar oamenii despre care vorbeşti tu nu ies din casă în ziua alegerilor, stau în pat, cu pătura trasă peste cap şi cu draperiile trase, şi nimeni nu ştie că sînt acolo. Aşa că, pînă n-o să reuşeşti să provoci o dezbatere publică pe tema asta, va fi imposibil să punem în practică vreun program, chiar dacă e în interesul ţării noastre s-o facem.“ Îmi aduc aminte că am plecat de acolo cu inima grea. Şi unul dintre motivele pentru care am încercat să scriu despre asta cît mai convingător cu putinţă este că sper ca oamenii din întreaga lumea să conştientizeze existenţa şi intensitatea acestei probleme şi să devină suficient de preocupaţi de ea, astfel încît să devină o problemă de interes şi pentru aleşii noştri.

***

O să vă spun o poveste, care se află şi în cartea mea despre depresie. Am vrut să privesc depresia într-un alt context decît cel vestic, am cercetat depresia la inuiţi, am trecut prin ritualul tribal împotriva depresiei din Senegal, am avut o întîlnire extraordinară cu cineva care lucrează cu persoanele din Cambodgia care au suferit de depresie în urma războiului khmerilor roşii şi a atrocităţilor din această ţară. Ea este o femeie remarcabilă, numele ei este Phaly Nuon. Şi a fost, de fapt, unul dintre puţinii intelectuali care nu au fost ucişi în timpul violenţelor, reuşind într-un mod foarte inteligent să evite executarea. După încetarea luptelor, a fost dusă într-o tabără de refugiaţi, la graniţa cu Thailanda. S-a uitat în jur şi a văzut şi alte femei, femei care stăteau împietrite, nu se ocupau de lucruri de bază, cum ar fi îngrijirea copiilor lor. S-a dus la şefii taberei respective şi le-a spus: „Ce facem cu această problemă?“ Oamenii care conduceau tabăra i-au răspuns: „Avem o grămadă de probleme pe cap. Trebuie să facem faţă infecţiilor şi bolilor, trebuie să facem rost de apă potabilă pentru toată lumea.“ Şi atunci, s-a gîndit ce ar putea face pentru aceste femei. Mi-a spus: „Am născocit un sistem în care dădeam lucruri care nu costau nimic. În primul rînd, am încercat să le învăţ să uite. Nu au uitat cu adevărat lucrurile teribile care li s-au întîmplat, dar, aducînd în discuţie alte lucruri, lucruri care se întîmplaseră în prezent sau cu foarte mult timp în urmă, le-am făcut să se gîndească la altceva, astfel încît să nu se mai concentreze doar asupra ororilor pe care le trăiseră şi asupra lucrurilor îngrozitoare la care fuseseră martore. A fost o formă de uitare. După ce le-am învăţat să uite, le-am învăţat să muncească. Unele dintre ele nu puteau face mai mult decît a curăţa casele, altele puteau face obiecte de artizanat, dar le-am dat să facă lucruri de care aveau nevoie, le-am pus să execute aceste munci astfel încît să aibă ceva ce le putea oferi un scop“. Apoi a spus: „După aceea, le-am învăţat să-ţi facă manichiura şi pedichiura. Acele femei nu avuseseră nici o ocazie de a se simţi frumoase pentru o lungă perioadă de timp. Manichiura implică expunerea unei părţi vulnerabile a corpului tău, expunerea în faţa cuiva care este străin şi care are un obiect ascuţit în mînă. Astfel, femeile învaţă să aibă încredere din nou. Cînd au învăţat aceste trei lucruri – a uita, a lucra şi a avea încredere –, am încercat să le învăţ că acestea nu erau lucruri separate, ci părţi ale unui singur fel de a fi în lume. Şi cînd au înţeles asta, au fost gata să plece mai departe.“ 

transcriere şi traducere de Roxana MĂCIUCĂ şi Olimpia NICOLAE 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Un gigant italian deschide o nouă fabrică în România și angajează 800 de oameni
România pare extrem de atractivă pentru investitorii străini dat fiind că în ultima perioadă tot mai multe companii aleg să construiască noi fabrici în țara noastră.
image
Prețul uriaș cerut pentru un apartament din București. „Se vinde și strada? În Berlin e mai ieftin!”
Prețurile proprietăților imobiliare cresc de la o zi la alta în marile orașe, iar Bucureștiul e printre cele mai scumpe. Chiar dacă nu a ajuns încă la nivelul Clujului, Capitala e plină de oferte inaccesibile românilor de rând.
image
Cum să-i facem pe aliații NATO să ne sprijine ca pe baltici și polonezi. Un expert român pune degetul pe rană
NATO și SUA sunt mult mai puțin prezente în partea de sud a flancului estic decât în zona de nord, ceea ce creează un dezechilibru. Chiar dacă, anul trecut, Congresul SUA a votat ca regiunea Mării Negre să devină zonă de interes major pentru americani, lucrurile se mișcă încet.

HIstoria.ro

image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.
image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.