O boală națională

Marina CONSTANTINESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 772 din 6-12 decembrie 2018
O boală națională jpeg

Cînd eram copil, mergeam la Severin, la bunica mea maternă. Casa ei din mijlocul oraşului a rămas un spaţiu fabulos. Acolo mi s-a creionat cumva tărîmul poveştilor, acolo s au risipit limitele realităţii, lăsînd ficţiunea să mi inunde trăirile. Acolo a descins Carol I pe pămînt românesc, apele Dunării au înghiţit Ada Kaleh-ul, cafelele turceşti şi smochinii, acolo tatăl meu a modernizat portul, iar noi ne plimbam cu vaporaşul pînă la Orşova şi la Cazane, ca un mare favor făcut lui, inginer şi ginerele lui Madam Popescu. În casa aceea am văzut cel mai ciudat du-te-vino. Mi se părea că de acolo se conduce lumea! Era ca un fel de comandament, iar bunica mea trăgea toate sforile, învîrtea pe degete plăcinte fierbinţi şi firele lînii de aur. În timpul zilei se puneau la cale tot felul de aranjamente, iar seara se jucau cărţi. Femeile veneau gătite, beau cafea, ţuică şi trăgeau tutun. Mă ascundeam sub masă, mă holbam la fineţe de pantofi tociţi de dans, patinaţi, ciuntiţi de mii de paşi, mă ameţeam de la aburii ţuicii şi mă lăsam purtată de amalgamul trepidant al cuvintelor şi al onomatopeelor. Toate iţele trecutului, numele celor arestaţi sau deportaţi, iubirile ascunse, sinuciderile din cauza dragostei sau a banilor pierduţi la jocuri de noroc, care cu cine, afurisenii, blesteme, ipocrizii. Sub masa tainelor am auzit pentru prima oară că cineva a murit de inimă rea. Sau de oftică. „Aha“, mi-am zis, „deci cei care au o inimă rea mor.“ Simplu. Vom rămîne doar cei cu inimă bună. Mi-am făcut şi o listă cu cei socotiţi de mine că ar avea inima rea. Dacă mă întreabă cineva, să fiu pregătită. I-am dat-o bunicii mele. Oricum, ea le făcea şi desfăcea pe toate cele. N-am înţeles, însă, ce-i cu oftica. Şi într-o zi, printre fustele şi coşurile precupeţelor din curte, am întrebat. Nu de alta, dar ca să fiu de ajutor şi cu cea de a doua listă. Curînd am priceput că oftica mănîncă plămînii. Nu mai respiri, te sufoci şi mori. Ca biata Violetta care nu mai fuge la nici un Paris cu tînărul Alfredo, se usucă, se stinge şi piere halită de tuberculoză. Explicaţia era limpede. Dar nu pînă la capăt. Madam Păcală, vecina, roasă de oftică zi şi noapte că fata lui Madam Olga a luat un băiat cu avere mare, nu ca fiică-sa, un pîrlit de învăţător, trăieşte bine-mersi, grasă şi frumoasă. Femeile din Severin aveau treabă şi m-am pierdut printre fustele lor fără să mai caut răspunsuri la toate întrebările.

Ftizia este cuvîntul grecesc pentru tuberculoza pulmonară. Pentru oftică, altfel spus. Faci febră mare, transpiri, scuipi sînge, te topeşti pe picioare şi mori. Ca Violetta, cum spunea bunica mea. Bacilul care provoacă această boală se numeşte mycobacterium tuberculosis şi a fost descoperit de Koch, în 1882. În vremea aceea se murea pe capete. Boală endemică, a sărăciei. Mult mai tîrziu s-a stabilit că este contagioasă, că oamenii infectaţi trebuie izolaţi, s-au făcut sanatorii, unele înspăimîntătoare, altele nu, se făceau operaţii de pneumotorax, s-a inventat streptomicina, a funcţionat ca tratament, a apărut rezistenţa bacteriilor la ea, la alte antibiotice, în fine, boala continuă să ucidă şi azi. În alt procent. Diagnosticată la timp, cu pastilele X sau cu intervenţie chirurgicală Y, se poate vindeca. De unde pînă unde, totuşi, ideea că cineva este măcinat de oftică, nu ca boală bacteriană? Poate pentru că este în discuţie plămînul, mă gîndesc, ca organ vital. Ca şi inima. Dai ortu’ de inimă rea, se poate să-l dai de oftică. Un altfel de „bacterie“ poate să-ţi îmbolnăvească fiinţa. Dacă este prins un organ atît de important, se dereglează, ca la orice mecanism, totul. Se gripează motorul. Şi se alterează calitatea funcţiilor. Dacă nu se respiră cum trebuie, nu merge nici creierul, nici inima, nici rinichiul. Ftizia este o boală provocată de infectarea cu o bacterie, oftica este o boală cauzată de un soi ciudat de venin secretat de micime în stare pură, de neputinţă, de răutate ieftină, gratuită, fără nici un fel de beneficiu, niciodată. Oftica este o stare. Mai gravă decît cea determinată de invidie. Invidia poate să nască, uneori, competiţia. Este pe o treaptă mai înaltă decît românescul „să moară şi capra vecinului“. Se presupune că a murit şi o capră de-a mea. Prin consecinţă, să aibă pagubă şi nea cutare, şi vecinul, şi tot neamul lor. Învie capra mea? Nu! Dar nu contează! Să fim chit, să ne meargă rău tuturor, de ce numai mie? Oftica nici măcar această „egalitate“ în plan orizontal nu implică. Nu stîrneşte nimic bun, n are legătură cu nimic, nu dă nici o şansă la o îmbunătăţire, nu apare ca o ţîfnă, ca un răspuns la o întrebare retorică, „De ce să-mi fie rău doar mie?“. Ea există latent. O declanşează absolut orice l-ar putea face pe celălalt diferit. Şi împroaşcă. Împute tot. Nu mai există acces la bucurie, la împlinirea cuiva, la o reuşită, la ceva remarcabil. Cîrcoteala nu are metafizică. De cîte ori nu am auzit brodeli cusute de „ftizia“ minţii… Vuieşte oraşul despre cîte un spectacol, despre un regizor, despre un actor. Ofticosul veşnic încruntat şi nemulţumit n-ar zice „Fir-ar al naibii, ia uite ce tare i-a ieşit lui cutare! Ce inspirat! Ce har! Lasă că mă duc acasă şi mai repet concentrat încă o dată, şi încă o dată!“. Nu. Este ros şi tocat mărunt, iar cuvintele ţîşnesc ca vitrionul. Întoarce orice argument cu fundul în sus, taie o aripă, spulberă evidenţa. Păi, dacă l-ar fi distribuit pe el, altfel ar fi fost. Nu se face aşa, nu se spune textul de pe scaun, te duci la rampă, peste spectator, ca să simtă geniul tău. Dacă l-ar fi chemat pe el să facă un Cehov, n-ar fi acoperit scaunele cu huse şi nu l ar fi pus pe -Lopahin să cînte „My way“. Ce vine Dodin ăsta de la Petersburg să ne înveţe pe noi cum e Cehov? Şi cu actorul ăla al lui de la Hollywood, frumos şi bronzat, să cînte Sinatra? Epatarea e gata! Gura strînsă şi privirea-n dungă. Veninul gîlgîie prin vene. Poate că ar merita o analiză fină toată construcţia, poate că un regizor mare, recunoscut ca atare dincolo de graniţele noastre, are el ceva mai profund în cap. Poate că n-are nici un chef să dea lecţii. Ci să spună printr-un manifest teatral ce-l doare. Poate că viermele de Lopahin, care apare din cîrpele întinse pe o canapea, îşi susţine toată strategia distrucţiei şi a porcăriei, toată frustrarea şi detaliile mafiote prin fiecare cuvînt din textul lui Sinatra. Chestiune care nu ţi-ar trece prin cap. Nu există! Oftica este extrovertită. Se manifestă. Îţi scobeşte plămînii. Nu ai aer. Nu respiri. Invidia este introvertită. Ţi-e ciudă că cineva reuşeşte ceva. Mai cugeţi, mai analizezi o situaţie, rămîne o umbră şi de bine care să te urmeze în alt rol. Se furişează şi ceva raţiune. Oftica este iraţională. Îţi ia oxigenul şi minţile. Te usuci pe picioare. „Uite, domnule, a luat Cărtărescu cel mai mare premiu literar din lume! Formidabil“, îi spun eu vecinului meu farmacist, de dragul dialogului intelectual, mutînd o sacoşă dintr-o mînă în alta. „Ia mai lăsaţi-mă, doamnă Marina, şi cu Cărtărescu ăsta! Băsescu l-a băgat pe filieră. Cu americanii, chestii. Altfel cum? S-au găsit şi ăştia să-i dea tocmai lui premiu’ cel mare. Ce naiba! Sîntem copii? E plină lumea de scriitori! Cine ştie, o fi cu Soros, cu ăştia…“ „Domnule, stai puţin, n-a luat o medalie în locul dumitale pentru că a inventat streptomicina! Tălică nu eşti scriitor. N-ai concurat şi matale, a venit Cărtărescu cu gaşca lui cu încrengături mondiale şi ţi-a luat trofeul de sub nas. Şi fiul dumneavoastră a avut bursă Soros şi a mers cu proiectul de fizică în America. E talentat la cercetarea în nanotehnologie. Aşa e talentat şi scriitorul ăsta. I-ai citit vreo carte?“ „Nu, şi nici nu citesc. Cred că e mason.“ Într-un tren de cursă luuuungă, un tînăr cool, ahtiat după conversaţie culturală fină: „Acum, pe bune, doamnă, şi Radu Lupu ăsta!… dacă nu era evreu, nu ieşea el de aici.“ „Păi, şi dumneavoastră mi-aţi spus că sînteţi. Ce legătură are? Nu cîntaţi la pian, nu i-a trecut prin cap Reginei Angliei să vă dea titlul de «Sir», nu pleacă nimeni în ianuarie dintr-o parte în cealaltă a globului să cumpere un bilet la Carnegie Hall pentru septembrie decît pentru un artist mare! Sau la Boston, Londra, Tokyo, Paris, Geneva… Este un geniu!“ „Mai scutiţi-mă cu geniile astea! Nu cresc ele aşa, peste tot.“ Privesc norii. Ca Cioran.

Oftica este mai cu seamă o boală naţională. S-a răspîndit masiv şi a infectat, aproape genetic, structura noastră. Mănîncă pe pîine modele, valoare, pe cel care iese din „turmă“. Din orice perspectivă. Bacteria acestei „ftizii“ nu are aceeaşi tulpină cu ignoranţa. Care se poate ameliora prin cunoaştere. Nu cred să trăiesc şi să prind brevetarea vreunui antidot. Să apară vreun leac. Vreun tratament. Cît despre vindecare…

Buletin hidrologic. Cotele apelor Dunării în ziua de 28 noiembrie 2018: Drobeta-Turnu Severin, 720 cm, scade 10 cm. 

Marina Constantinescu, director al FNT, este critic de teatru, realizator TV și eseist.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.