Cînd eram copil, mergeam la Severin, la bunica mea maternă. Casa ei din mijlocul oraşului a rămas un spaţiu fabulos. Acolo mi s-a creionat cumva tărîmul poveştilor, acolo s au risipit limitele realităţii, lăsînd ficţiunea să mi inunde trăirile. Acolo a descins Carol I pe pămînt românesc, apele Dunării au înghiţit Ada Kaleh-ul, cafelele turceşti şi smochinii, acolo tatăl meu a modernizat portul, iar noi ne plimbam cu vaporaşul pînă la Orşova şi la Cazane, ca un mare favor făcut lui, inginer şi ginerele lui Madam Popescu. În casa aceea am văzut cel mai ciudat du-te-vino. Mi se părea că de acolo se conduce lumea! Era ca un fel de comandament, iar bunica mea trăgea toate sforile, învîrtea pe degete plăcinte fierbinţi şi firele lînii de aur. În timpul zilei se puneau la cale tot felul de aranjamente, iar seara se jucau cărţi. Femeile veneau gătite, beau cafea, ţuică şi trăgeau tutun. Mă ascundeam sub masă, mă holbam la fineţe de pantofi tociţi de dans, patinaţi, ciuntiţi de mii de paşi, mă ameţeam de la aburii ţuicii şi mă lăsam purtată de amalgamul trepidant al cuvintelor şi al onomatopeelor. Toate iţele trecutului, numele celor arestaţi sau deportaţi, iubirile ascunse, sinuciderile din cauza dragostei sau a banilor pierduţi la jocuri de noroc, care cu cine, afurisenii, blesteme, ipocrizii. Sub masa tainelor am auzit pentru prima oară că cineva a murit de inimă rea. Sau de oftică. „Aha“, mi-am zis, „deci cei care au o inimă rea mor.“ Simplu. Vom rămîne doar cei cu inimă bună. Mi-am făcut şi o listă cu cei socotiţi de mine că ar avea inima rea. Dacă mă întreabă cineva, să fiu pregătită. I-am dat-o bunicii mele. Oricum, ea le făcea şi desfăcea pe toate cele. N-am înţeles, însă, ce-i cu oftica. Şi într-o zi, printre fustele şi coşurile precupeţelor din curte, am întrebat. Nu de alta, dar ca să fiu de ajutor şi cu cea de a doua listă. Curînd am priceput că oftica mănîncă plămînii. Nu mai respiri, te sufoci şi mori. Ca biata Violetta care nu mai fuge la nici un Paris cu tînărul Alfredo, se usucă, se stinge şi piere halită de tuberculoză. Explicaţia era limpede. Dar nu pînă la capăt. Madam Păcală, vecina, roasă de oftică zi şi noapte că fata lui Madam Olga a luat un băiat cu avere mare, nu ca fiică-sa, un pîrlit de învăţător, trăieşte bine-mersi, grasă şi frumoasă. Femeile din Severin aveau treabă şi m-am pierdut printre fustele lor fără să mai caut răspunsuri la toate întrebările.

Ftizia este cuvîntul grecesc pentru tuberculoza pulmonară. Pentru oftică, altfel spus. Faci febră mare, transpiri, scuipi sînge, te topeşti pe picioare şi mori. Ca Violetta, cum spunea bunica mea. Bacilul care provoacă această boală se numeşte mycobacterium tuberculosis şi a fost descoperit de Koch, în 1882. În vremea aceea se murea pe capete. Boală endemică, a sărăciei. Mult mai tîrziu s-a stabilit că este contagioasă, că oamenii infectaţi trebuie izolaţi, s-au făcut sanatorii, unele înspăimîntătoare, altele nu, se făceau operaţii de pneumotorax, s-a inventat streptomicina, a funcţionat ca tratament, a apărut rezistenţa bacteriilor la ea, la alte antibiotice, în fine, boala continuă să ucidă şi azi. În alt procent. Diagnosticată la timp, cu pastilele X sau cu intervenţie chirurgicală Y, se poate vindeca. De unde pînă unde, totuşi, ideea că cineva este măcinat de oftică, nu ca boală bacteriană? Poate pentru că este în discuţie plămînul, mă gîndesc, ca organ vital. Ca şi inima. Dai ortu’ de inimă rea, se poate să-l dai de oftică. Un altfel de „bacterie“ poate să-ţi îmbolnăvească fiinţa. Dacă este prins un organ atît de important, se dereglează, ca la orice mecanism, totul. Se gripează motorul. Şi se alterează calitatea funcţiilor. Dacă nu se respiră cum trebuie, nu merge nici creierul, nici inima, nici rinichiul. Ftizia este o boală provocată de infectarea cu o bacterie, oftica este o boală cauzată de un soi ciudat de venin secretat de micime în stare pură, de neputinţă, de răutate ieftină, gratuită, fără nici un fel de beneficiu, niciodată. Oftica este o stare. Mai gravă decît cea determinată de invidie. Invidia poate să nască, uneori, competiţia. Este pe o treaptă mai înaltă decît românescul „să moară şi capra vecinului“. Se presupune că a murit şi o capră de-a mea. Prin consecinţă, să aibă pagubă şi nea cutare, şi vecinul, şi tot neamul lor. Învie capra mea? Nu! Dar nu contează! Să fim chit, să ne meargă rău tuturor, de ce numai mie? Oftica nici măcar această „egalitate“ în plan orizontal nu implică. Nu stîrneşte nimic bun, n are legătură cu nimic, nu dă nici o şansă la o îmbunătăţire, nu apare ca o ţîfnă, ca un răspuns la o întrebare retorică, „De ce să-mi fie rău doar mie?“. Ea există latent. O declanşează absolut orice l-ar putea face pe celălalt diferit. Şi împroaşcă. Împute tot. Nu mai există acces la bucurie, la împlinirea cuiva, la o reuşită, la ceva remarcabil. Cîrcoteala nu are metafizică. De cîte ori nu am auzit brodeli cusute de „ftizia“ minţii… Vuieşte oraşul despre cîte un spectacol, despre un regizor, despre un actor. Ofticosul veşnic încruntat şi nemulţumit n-ar zice „Fir-ar al naibii, ia uite ce tare i-a ieşit lui cutare! Ce inspirat! Ce har! Lasă că mă duc acasă şi mai repet concentrat încă o dată, şi încă o dată!“. Nu. Este ros şi tocat mărunt, iar cuvintele ţîşnesc ca vitrionul. Întoarce orice argument cu fundul în sus, taie o aripă, spulberă evidenţa. Păi, dacă l-ar fi distribuit pe el, altfel ar fi fost. Nu se face aşa, nu se spune textul de pe scaun, te duci la rampă, peste spectator, ca să simtă geniul tău. Dacă l-ar fi chemat pe el să facă un Cehov, n-ar fi acoperit scaunele cu huse şi nu l ar fi pus pe -Lopahin să cînte „My way“. Ce vine Dodin ăsta de la Petersburg să ne înveţe pe noi cum e Cehov? Şi cu actorul ăla al lui de la Hollywood, frumos şi bronzat, să cînte Sinatra? Epatarea e gata! Gura strînsă şi privirea-n dungă. Veninul gîlgîie prin vene. Poate că ar merita o analiză fină toată construcţia, poate că un regizor mare, recunoscut ca atare dincolo de graniţele noastre, are el ceva mai profund în cap. Poate că n-are nici un chef să dea lecţii. Ci să spună printr-un manifest teatral ce-l doare. Poate că viermele de Lopahin, care apare din cîrpele întinse pe o canapea, îşi susţine toată strategia distrucţiei şi a porcăriei, toată frustrarea şi detaliile mafiote prin fiecare cuvînt din textul lui Sinatra. Chestiune care nu ţi-ar trece prin cap. Nu există! Oftica este extrovertită. Se manifestă. Îţi scobeşte plămînii. Nu ai aer. Nu respiri. Invidia este introvertită. Ţi-e ciudă că cineva reuşeşte ceva. Mai cugeţi, mai analizezi o situaţie, rămîne o umbră şi de bine care să te urmeze în alt rol. Se furişează şi ceva raţiune. Oftica este iraţională. Îţi ia oxigenul şi minţile. Te usuci pe picioare. „Uite, domnule, a luat Cărtărescu cel mai mare premiu literar din lume! Formidabil“, îi spun eu vecinului meu farmacist, de dragul dialogului intelectual, mutînd o sacoşă dintr-o mînă în alta. „Ia mai lăsaţi-mă, doamnă Marina, şi cu Cărtărescu ăsta! Băsescu l-a băgat pe filieră. Cu americanii, chestii. Altfel cum? S-au găsit şi ăştia să-i dea tocmai lui premiu’ cel mare. Ce naiba! Sîntem copii? E plină lumea de scriitori! Cine ştie, o fi cu Soros, cu ăştia…“ „Domnule, stai puţin, n-a luat o medalie în locul dumitale pentru că a inventat streptomicina! Tălică nu eşti scriitor. N-ai concurat şi matale, a venit Cărtărescu cu gaşca lui cu încrengături mondiale şi ţi-a luat trofeul de sub nas. Şi fiul dumneavoastră a avut bursă Soros şi a mers cu proiectul de fizică în America. E talentat la cercetarea în nanotehnologie. Aşa e talentat şi scriitorul ăsta. I-ai citit vreo carte?“ „Nu, şi nici nu citesc. Cred că e mason.“ Într-un tren de cursă luuuungă, un tînăr cool, ahtiat după conversaţie culturală fină: „Acum, pe bune, doamnă, şi Radu Lupu ăsta!… dacă nu era evreu, nu ieşea el de aici.“ „Păi, şi dumneavoastră mi-aţi spus că sînteţi. Ce legătură are? Nu cîntaţi la pian, nu i-a trecut prin cap Reginei Angliei să vă dea titlul de «Sir», nu pleacă nimeni în ianuarie dintr-o parte în cealaltă a globului să cumpere un bilet la Carnegie Hall pentru septembrie decît pentru un artist mare! Sau la Boston, Londra, Tokyo, Paris, Geneva… Este un geniu!“ „Mai scutiţi-mă cu geniile astea! Nu cresc ele aşa, peste tot.“ Privesc norii. Ca Cioran.

Oftica este mai cu seamă o boală naţională. S-a răspîndit masiv şi a infectat, aproape genetic, structura noastră. Mănîncă pe pîine modele, valoare, pe cel care iese din „turmă“. Din orice perspectivă. Bacteria acestei „ftizii“ nu are aceeaşi tulpină cu ignoranţa. Care se poate ameliora prin cunoaştere. Nu cred să trăiesc şi să prind brevetarea vreunui antidot. Să apară vreun leac. Vreun tratament. Cît despre vindecare…

Buletin hidrologic. Cotele apelor Dunării în ziua de 28 noiembrie 2018: Drobeta-Turnu Severin, 720 cm, scade 10 cm. 

Marina Constantinescu, director al FNT, este critic de teatru, realizator TV și eseist.