Spune Platon undeva că, la modul ideal, puterea trebuie dată numai celor care nu o vor. Fiindcă numai ei nu se vor lăsa corupți de putere. Tot astfel, la modul ideal, ar trebui să-i admirăm numai pe cei care nu vor să fie admirați. Fiindcă numai ei nu se vor lăsa corupți de admirație. Am văzut, ca toată lumea, oameni smintiți de nevoia de a fi admirați, organizînd din răsputeri în jurul lor infrastructuri ale unei admirații cît mai publice, cît mai gălăgioase, suspect de festive – și care, atunci cînd agenții acestei celebrări perpetue mai ostenesc și își trag sufletul, nu pregetă să treacă ei înșiși la istovitoarea muncă a autocelebrării. E, foarte probabil, o formă a nevrozei de succes, demonstrînd fără exces de subtilitate cît de nefericiți sînt oamenii care nu admit să nu fie admirați clipă de clipă. Și, în același timp, e o demonstrație a faptului că nevoia de admirație e o adicție la fel de toxică și de distructivă ca oricare alta.

În ce mă privește, am avut norocul să cunosc, la sfîrșitul adolescenței, pe unul dintre rarii oameni plasați la capătul opus al spectrului: unul din specia stranie a celor care nu suportă să fie admirați. Unul dintre cei care iau admirația ca pe o insultă. Sau ca pe o calomnie. Și care, dimpotrivă, nu înceta să se calomnieze el însuși, secundă de secundă – cam în același fel în care Agamben îl descrie pe Josef K. drept un autocalomniator perpetuu. Mă gîndesc, bineînțeles, la Mircea Ivănescu. Într-o lume a vanităților hipertrofiate, cum e cea a poeților, în care aproape fiecare dintre noi nu contenește să lustruiască la propria statuie, la propriul mit, citindu-și cu ochi înduioșați propria posteritate, comportîndu-ne secundă de secundă ca și cum ne-am scrie cu fiecare gest necrologul glorificator, Mircea Ivănescu era unul dintre foarte puținii care procedau cu totul dimpotrivă: susținea (cu reală tristețe, de altfel) că ceea ce scrie nu este poezie, era convins că o viață de căutare neîncetată a frumuseții nu-l dusese mai aproape de ea și, atunci cînd îi fusese decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Sibiu, în practic cel mai scurt discurs de recepție pe care l-am auzit eu vreodată (vreo șase rînduri cu totul), mulțumise pentru „cu totul disproporționata desfășurare de forțe, în nici un caz justificată de eventualele mele încercări literare”. (Cam acesta fusese tot discursul, așa că s-ar putea să exagerez atunci cînd spun că erau șase rînduri încheiate: e mult mai plauzibil să fi fost doar patru.)

De altfel, în ultima lui ieșire publică, la lansarea antologiei din poemele lui îngrijită de Matei Călinescu la Polirom, în 2003, la librăria Humanitas din Sibiu, îi consiliase (ce spun eu, aproape îi implorase) pe „eventualii tineri scriitori” din public (nici acum nu știu sigur dacă nu cumva se referea și la mine, cînd l-am întrebat după aceea direct, între patru ochi, a evitat răspunsul) să abandoneze complet orice iluzie privitoare la literatură, și de fapt să abandoneze complet literatura – fiindcă el, după o viață întreagă de construit iluzii ținînd de literatură, îi poate asigura că literatura nu salvează nimic. Matei Călinescu a zîmbit reținut – nu se putea înțelege dacă aprobator sau doar ca amuzament în fața a ceea ce putea să pară doar o cochetărie a unui bătrîn mare poet. Sau, mai degrabă, amîndouă: fiindcă Matei Călinescu scrisese, în același an 2003, cartea de doliu după moartea fiului său Matthew, în cele patruzeci de zile în care tradiția spune că durerea trebuie metabolizată, așa încît știa el însuși cît se putea de bine că literatura nu salvează nimic – dar că, în același timp, fără literatură, adică fără cartea de doliu, despărțirea lui de Matthew ar fi rămas numai durere pură, lipsită de posibilitatea de a genera vreun sens consolator, sau vreun sens moral, sau orice alt sens.

Peste vreo 15 ani, cînd am citit jurnalul de intrare în moarte al lui Matei Călinescu, ținut după ce aflase că are cancer, am simțit același lucru: că Matei Călinescu nu cere literaturii vreo formă de salvare, întrucît știe că e iluzorie – dar îi cere să-l ajute să construiască un sens în miezul non-sensului. Cere frumuseții din literatură și din muzică, fiindcă ascultă multă muzică în acei ani terminali, să funcționeze ca un fel de îngeri – care nu salvează nimic, dar anunță cîte un sens, uneori înspăimîntător, cu vorba lui Rilke, alteori mîngîietor.

E exact ce face și poezia lui Mircea Ivănescu, în inima căreia se află tot o traumă fondatoare: nu moartea fiului sau propria moarte, ca la Matei Călinescu, ci sinuciderea unui frate mai mare (diferența de 11 ani dintre ei îl situează la jumătatea distanței dintre o figură fraternă și una paternă). Îi cere poeziei să funcționeze tot ca un înger – nu să salveze, dar să construiască un sens. La care (și asta e iluzia ei esențială) să poată participa atît supraviețuitorul, cît și mortul. Matei Călinescu observă, în prefața acelei antologii de la Polirom despre care am vorbit mai sus, că acel „noi” în numele căruia vorbește adesea poemul ivănescian este un plural care include probabil pe amîndoi frații Ivănescu – și pe cel sinucis, și pe cel supraviețuitor. Aș zice, continuînd metafora pe care am folosit-o mai sus, că acest „noi” e, pentru poezia lui Ivănescu, un înger pronominal – construind sens și continuitate a prezenței acolo unde prezența și sensul au dispărut.

Exact prezența concretă a acestui înger pronominal, pe care o simți și tu, cititorul, veghind neîncetat asupra aproape fiecărui poem al lui Ivănescu – exact ea e cea care face din scrisul lui poezie cu adevărat mare. Abia cînd am înțeles asta (și mărturisesc că n-am înțeles-o de la bun început, că n-am știu să văd îngerul încă de la prima citire), admirația mea pentru literatura lui Mircea Ivănescu a căpătat sensul ei real. Abia atunci, ca să spun așa, admirația mea a căpătat propriul ei înger. Care m-a făcut să înțeleg cu totul altfel eventualele mele încercări literare – și să cer literaturii să construiască, la fel ca la el, sens, continuități și prezențe acolo unde nu mai era decît lipsă de sens, fractură și absență radicală.

Ba chiar mai mult: tot ce am citit de atunci încoace, tot ce am cerut de atunci încoace nu numai literaturii scrise, ci și celei citite a avut exact aceleași exigențe. Toată literatura pe care am citit-o (atîta cîtă e) am înțeles-o și am verificat-o după criteriul decisiv al construirii de prezențe și de continuități. Cîtă vreme făcea asta, era literatură pentru mine. Dacă nu o făcea, putea fi literatură pentru altcineva – pe mine nu mă mai interesa. Fiindcă era literatură din care îngerul nominal pe care-l căutam era absent.

Cum spun, am avut înțelegerea asta decisivă numai atunci cînd admirația mea pentru Mircea Ivănescu a căpătat propriul ei înger. Ceea ce e totuna cu a spune că numai admirația face literatura. Numai cine admiră știe cu adevărat să vadă îngerii din literatură.   

Radu Vancu este scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Psalmi, Casa de editură Max Blecher, 2019.