Auzim întruna că învăţămîntul românesc este la pămînt. Se invocă obsesivul cerc vicios. Se justifică slaba calitate a sistemului de educaţie, prin lipsa unor profesori bine pregătiţi. Se invocă salariile mici, ca motiv pentru dezinteresul dascălului, dezinteres care provoacă letargie în rîndul elevilor, elevi despre care nu aflăm cînd sînt olimpici internaţionali, ci mai degrabă cînd intră în comă alcoolică sau cînd îşi mai bat cîte un profesor. Bazat, în multe aspecte, pe fapte reale, chipul educaţiei din România este totuşi creionat, prea obstinent, într-o singură culoare – un negru categoric care neagă vehement orice fel de nuanţă, condamnînd parcă totul, pentru totdeauna, eşecului. Dacă însă treci de clişee şi ajungi prin licee sau prin şcoli generale, vei descoperi la firul ierbii că, în spatele tuşelor negre, există de fapt şi o altă realitate, o realitate în care profesorii sînt dascăli, iar elevii – nişte discipoli plini de entuziasm.

La intrarea în Colegiul Naţional „Grigore Moisil“, din Capitală, există o plăcuţă: „Şcoală europeană“. Un atestat obţinut în urma unei competiţii sprijinite de Ministerul Educaţiei, una dintre multele competiţii la care liceul participă, prin profesorii şi elevii săi. „La noi, elevii sînt implicaţi în foarte multe proiecte. Considerăm că acest tip de activitate este absolut necesar şi le insuflăm şi elevilor ideea că, pe lîngă educaţia formală, trebuie să-şi dezvolte şi latura non-formală. Ca să devii un om educat, nu e suficient să vii la şcoală şi să-ţi faci temele – nu te poţi forma ca om dacă îţi completezi doar educaţia curiculară.“ – Simona Buiu, profesoară de fizică la Colegiul Naţional „Grigore Moisil“, îmi povesteşte cu entuziasm despre elevii săi şi despre multele concursuri cîştigate de-a lungul anilor – unul dintre cele mai recente fiind „PlayEnergy“, o competiţie internaţională organizată anual de către compania Enel.

„Pentru a explica conceptul «PlayEnergy», celor care nu-l cunosc, sînt fundamentale patru cuvinte: energie, ştiinţă, tehnologie, mediu. De zece ani, acestea sînt temele pe care proiectul ludico-educativ gratuit conceput de Grupul Enel le aduce în atenţia elevilor din lumea întreagă. Cu un obiectiv foarte important pentru viitorul Planetei: acela de a difuza, în rîndul tinerilor, o cultură energetică responsabilă, pornind de la cunoaşterea resurselor şi a instalaţiilor, pentru a ajunge la distribuţia energiei electrice în casele noastre şi la modalităţile corecte de utilizare.“

Despre ce e vorba în proiectul cîştigător? În primul rînd, mi se prezintă echipa: Alexandra Mihaela Doroftei, Ana Maria Vasilache şi Antonia Nicoleta Croitoru – toate eleve în clasa a XII-a.

„Am pornit de la ideea că mersul este o formă de energie insuficient valorificată, care ar putea produce, cu o anumită infrastructură, o însemnată cantitate de energie electrică“ – începe Alexandra povestea Proiectului „Energie pas cu pas“, al cărui concept de bază constă, pe scurt, în realizarea unui pavaj care ar transforma în energie electrică paşii trecătorilor. „Este vorba, de fapt, despre o metodă de producere a energiei prin utilizarea unui pavaj sub care este plasat un mecanism“ – explică şi Ana Maria. „Între acestea se amplasează dinamuri însoţite de resorturi de susţinere, fiecărei plăci de cauciuc revenindu-i cîte un dinam şi sistemul de resorturi aferent care se comprimă datorită presiunii exercitate de către trecători în timpul mersului. Sistemul conţine un mecanism numit biela manivela, care îi permite dinamului să producă energie atît la comprimarea plăcii, cît şi la revenirea în starea iniţială.“

„Gîndiţi-vă în felul următor“ – intervine Alexandra: „cîţi copii se joacă într-un parc? Cîţi trecători se plimbă pe aleile parcului? Energia generată de această mişcare ar putea fi folosită, de exemplu, la iluminarea, pe timp de noapte, a întregului parc.“

Despre alegerea acestui proiect, Antonia îmi spune că „am avut mai multe idei create în jurul temei de anul acesta, propusă de Enel, «Pătrunde în inima energiei», dar am ales-o pe cea mai aplicabilă. Am reuşit să facem şi o machetă prin care oamenii să înţeleagă cît de realizabilă este această idee. Ne-am gîndit chiar că ar fi păcat să nu-l ducem mai departe, şi ne-am dori să-l propunem Primăriei Capitalei pentru implementarea sa într-un parc bucureştean.“

Cît ar costa acest gen de investiţie? „N-am făcut un calcul foarte exact, dar costurile s-ar amortiza în timp“ – îmi răspunde Antonia.

Le întreb pe cele trei eleve care a fost imboldul de a participa la un asemenea proiect. Dorinţa de a cîştiga? Bucuria de-a lucra împreună? Bineînţeles că toate acestea, îmi răspund zîmbind, dar este ceva mai mult.

„Este foarte important ca oamenii să conştientizeze cît de important e să economisim energie, mai ales în timpuri de criză economică“ – precizează Alexandra, completată de colegele ei: „Nu putem folosi la nesfîrşit centralele electrice. Vorbim despre resurse limitate. Chiar dacă s-au inventat panourile solare, ele sînt foarte costisitoare şi depind foarte mult de condiţiile climatice. În România, de exemplu, nu avem destulă căldură ca să folosim mai mult panourile solare – care nu pot fi instalate decît în anumite zone. Aşa că trebuie să găsim idei care pot fi folosite oriunde şi oricînd. Nu putem să ne gîndim doar la noi şi la copiii noştri. Nu putem fi egoişti.“ Ca paranteză: în liceu există şi mici anunţuri-memento, prin care elevii sînt educaţi să economisească energia – de tipul, „închide apa“ sau „nu irosi curentul electric“.

Vă garantez că, odată provocată, discuţia despre „salvarea Planetei“ ar fi continuat ore. Prinse de entuziasm, cele trei adolescente puneau pe tapet nu doar probleme dezbătute la nivel înalt, ci şi soluţii. Cu naturaleţe şi realism.

„Beneficiul cel mai important al acestor concursuri este şansa pe care o dai apariţiei unor idei strălucite“ – conchide, la plecare, profesoara Simona Buiu. „Dacă nu lucrezi cu ei, nu-ţi poţi da seama de potenţialul elevilor care au capacităţi intelectuale deosebite. Tinerii se implică dacă îi soliciţi. Trebuie doar să le dai imboldul şi să ai încredere în ei.“

Cît despre încrederea în ei, dacă se discută despre generaţia de azi ca despre o generaţie pierdută, pot spune că încep să am certitudini că, odată debarasată de frica acţiunii, generaţia de mîine se va descurca foarte bine.