Înainte de a avea dificultăţi cu nuanţele şi accepţiile mai noi ale "vieţii culturale" (este ubicuul festival al berii din toate oraşele patriei un element de viaţă culturală? dar Ziua Europei, serbată cu convocator de la Primărie?), mă văd poticnindu-mă, dilematic, asupra, veţi fi ghicit, provinciei. În logica răsucită şi complicată a supravieţuirilor cotidiene din comunism, "provincia" era fericită. Ea era binecuvîntată cu depărtarea de centrul Infernului: se găseau mai uşor alimente, apă şi căldură, iar viaţa culturală putea fi adesea mai variată şi mai liberă, întrucît "scăpa" verificărilor şi întîrzia aplicarea deciziilor centrale. Bucureştenii ne invidiau sistematic, după cum noi, clujenii, îi invidiam pe cei din Bistriţa sau din Satu Mare. Îmi dau seama că e destul de dificil pentru un tînăr, azi, să înţeleagă corespondenţa subtilă dintre carnea neraţionalizată în măcelării şi montările înnoitoare ale foarte celebrului pe-atunci Teatru al Tineretului din Piatra Neamţ, sau dintre şamponul nemţesc din Alimentara şi rafturile ticsite de carte bună (ei, da!), importată din URSS, care făceau deliciile vacanţelor mele sătmărene. Însăşi această ultimă frază a textului de faţă poate să apară suprarealistă: provincia era toate acestea şi încă mai mult decît atît; dezvoltaserăm, provinciali abili, strategii complicate ale întîrzierii, ale menţinerii unei zone gri între noi şi centrul din care veneau mai ales relele. Zvonurile ajungeau la noi mai repede decît ordinele puterii: aveam timp să profităm de micile libertăţi ale unei vieţi culturale... de provincie.Între timp, fireşte, multe s-au schimbat, inclusiv raporturile inefabile dintre centru şi provincie, nu ştiu dacă întotdeauna în favoarea ambelor părţi. Uneori, mi se pare că un soi de superficială, ubicuă, ireală "metropolă europeană" funcţionează ca un model al oraşului nou de la noi, uniformizînd culorile, iniţiativele, programele, stările de fapt şi stările de spirit: festivaluri ale berii cu orice preţ, expoziţii de maşini vechi pe terase de mall-uri, lansări de carte la "Humanitas"-ul urbei, tîrguri de carte cu acelaşi design pretutindeni, tarabe ale comerţului global deghizat în ethno-echitabil: anul trecut, înghesuită în praful oraşului vechi al Sighişoarei, la ceas de festival, între tarabe, mi se părea că mă aflu oriunde şi nicăieri în Europa, că tot ce se vinde am mai văzut de la Helsinki la Roma, că nici măcar Vlad Dracul de pe ceştile de cafea nu e un detaliu al locului... Nici nu mai aud măcar ce face Teatrul de la Piatra Neamţ (???), ştiu că tot mai multe orăşele din România profundă nu mai au librării deloc (într-o ţară în care comerţul online nu e neapărat o opţiune, pentru acea parte a populaţiei care ar cumpăra cărţi, să poată...), iar iniţiativele locale rămîn, adesea, prea locale, de nu de-a dreptul necunoscute.Mi s-a întîmplat să trec, repede şi în amiaza mare, în cîteva zile succesive ale primăverii acesteia, prin centrele şi gările unor oraşe precum Timişoara, Craiova, Bistriţa, Cluj: afişele care le împînzeau erau aceleaşi, doar data şi locul, completate cu markerul, se schimbaseră. Anunţau turneele aceloraşi, cîteva, spectacole de teatru şi concerte amestecate nefericit, topindu-se sub privirile mele obosite în marea de afişe publicitare la produsele comerţului global. Ca şi circarii altădată, "viaţa culturală" părea să vină şi să plece, să treacă prin oraş fără a se înrădăcina acolo. Exagerez, desigur. Există o viaţă culturală a provinciei româneşti (sau îmi place mie să cred asta?). Ceea ce o ameninţă este, în opinia mea, uniformizarea marketingului global, chiar acolo unde ceea ce se exploatează sînt resurse foarte specifice ale zonei. Prin ce se deosebeşte viaţa culturală a unor oraşe precum - aleg exemple mie cunoscute - Gherla, Năsăud, Cîmpeni-Alba, Satu Mare? Mi-ar fi foarte greu să răspund, mărturisesc, ceea ce nu înseamnă neapărat că ea nu există. Cum există? mi se pare o întrebare la fel de importantă. Ştiu - ca noi toţi - poveşti despre dascăli entuziaşti, directori de cămine culturale inspiraţi, scriitori retraşi în provincie pentru a-şi savura singurătatea şi publicul privilegiat. Pînă la urmă, probabil că omul sfinţeşte locul, după cum dispariţia omului aceluia poate antrena dispariţia obiceiurilor locului...În alte părţi, desigur, e altfel: minuscula staţiune balneară şi oraş industrial Baden (Argovia, în Elveţia), cea imortalizată de Herman Hesse, oferă un muzeu al vieţii cotidiene, o pinacotecă privată, un teatru şi un cazino, vreo patru librării - inclusiv de artă -, cluburi de lectură, asociaţii muzicale şi formaţii de amatori, unul din cele mai faimoase licee pentru studiul literaturii franceze din ţara cantoanelor... Da, am întîlnit lume venită cu trenul, preţ de două ore, pentru un concert la Baden. Recunosc, nu m-aş duce pînă la... Bistriţa pentru un concert formidabil. Problema - la noi - nu e distanţa pînă la Bistriţa, ci trenul (don’t you even think of trying the experience!). Dar asta e o altă dilemă, fireşte.