Nu știi ce înseamnă somnul pînă cînd nu îl mai ai. Așa cum, uneori, nu pricepi viața pînă cînd aproape o pierzi. Așa cum nu înțelegi iubirea pînă cînd nu dispare.

Pînă atunci, mă lăudam cu o viață activă, plină de petreceri, evenimente de tot soiul, nopți albe, facultate în România, facultate în Spania, examene, iubiri, cariere. Dintotdeauna am dormit puțin, în medie cinci-șase ore pe noapte, căci îmi tot repetam: „Nu-ți dormi viața!“ Așa că nu știam ce poate fi insomnia cu adevărat. Credeam că insomnia e și cînd nu adormeam în cîte-o noapte și citeam sau mă uitam la filme, sau pierdeam vremea urmărind cum se albește întunericul spre dimineață.

Pînă atunci, totul era aparent simplu și ușor de mascat. Zilele treceau, nopțile la fel, viața era un loc firesc în care existam și nu îmi puneam problema că locul ăsta, ca toate locurile din lume, poate fi dărîmat. Nu luam în calcul că locul o putea lua din loc.

Pînă atunci, insomnia era un cuvînt simplu, pe care îl pronunțam fără frică. Anul trecut, însă, am început să am o listă lungă de cuvinte pe care mi-era frică să le pronunț. Deși le cunoșteam de ani de zile, niciodată nu le-am silabisit cu mai multă teroare: spital, depresie, insomnie, moarte.

Într-o zi, am aflat de la medici că locul o luase din loc și, practic, aveam să mă lupt cu o situație halucinantă. Cu zilele numărate la numai 27 de ani, îngrozită de spaimă, dureri și frici – așa a început marea mea insomnie. Vreun an și jumătate am lipsit din viața firească și am încercat să repar incertul distrugător. La început, dormeam cîte cinci ore pe noapte, apoi cîte patru, apoi cîte trei, apoi dozele medicamentelor s-au dublat, apoi s-au triplat, apoi teroarea mi-a ocupat întreaga noapte. În cele din urmă, am ajuns să dorm, pentru șapte luni, o oră-două pe noapte.

Trebuia să caut un ajutor, să merg la birou zi de zi, să discut cu medici, să mă asigur că părinții mei fac față situației, să mă țin de reguli, regim, tratamente, dosare traduse, fundații, telefoane peste telefoane, iar eu nu dormeam. Ca să fac față, beam cinci-șapte cafele zi de zi. Mimam normalitatea, vorbeam cu cei din jurul meu fără a înțelege în totalitate ce spuneau. De multe ori, vedeam cum buzele lor se mișcau, dar nu auzeam mai nimic și nici nu îi rugam să repete. Nu îmi păsa că dezamăgesc, supăr sau pierd ceva. Pierdusem, oricum, calea simplă de-a fi. Voiam să nu-mi dorm viața, dar viața mea adormise și nu știam cum s-o trezesc la loc.

Insomnia făcea ca toată situația să fie infinit mai greu de dus. Îmi doream să dorm, să pot uita măcar pentru cîteva ore ce aveam cînd eram trează. Voiam să sforăi, să scrîșnesc din dinți, să mă trezesc într-un loc la locul lui. Voiam să cred din nou că insomnia e atunci cînd nu dormi, dar te poți uita la filme, poți citi cărți sau urmări albirea întunericului. Au urmat spitale, plecări, tratamente, discuții cu clinici din diverse țări, așteptări. Printre toate astea, am încercat remedii peste remedii pentru insomnia mea: melatonină, mușețel, tei, valeriană, roiniță, lavandă, băi calde, ceaiuri, lapte cald, oi numărate. Nimic nu funcționa. Arătam tot mai rău – de la tratamente, de la nesomn sau efecte adverse. Slăbisem atît de tare, încît mi-era realmente teamă c o să dispar. După infinite căutări și încercări, o clinică din Viena a descoperit, în sfîrșit, motivul pentru care dispăream încet și sigur. Mi-au promis că în cîteva luni îmi vor aduce viața și somnul la loc. Scriu acest text după opt luni de la acea promisiune. Sînt, pentru prima oară în viață, odihnită pe deplin. După ce am încetat să iau tratamentele puternice și am aflat de existența unei soluții, am dormit mult. Am adormit și m-am trezit, la luni distanță, într-un loc la locul lui. Un loc în care am mintea clară, maturitate în avans și o liniște lipsită de haos.

De-atunci, dorm fără nici o problemă, fără remedii sau oi pe pereți. De-atunci, trăiesc liber la loc, fără cearcăne sau termen-limită. De atunci, iubesc somnul la fel de tare cît îmi iubesc viața primită bonus. 

Raisa Beicu este blogger și specialist în comunicare.