Voi încerca să dau o replică, deşi convingerea mea profundă este că autorul n-ar trebui să vorbească niciodată. Era regula pe care o stabiliseră junimiştii. La Junimea, autorul – poetul, scriitorul, istoricul – venea, îşi citea textul, iar după aceea trebuia să tacă mîlc. Şi acolo îl forfecau, nu glumă. Aici, colegii au fost foarte amabili cu mine, faţă de cum se desfăşurau lucrurile la Junimea. Dar trebuie să mă supun acestei cerinţe de a spune şi eu cîte ceva, deşi, dacă stau să mă gîndesc, nu ştiu dacă n-ar fi mai bine să răspundă editura.

Mie nu-mi mai este foarte clar, aşa cum îmi era pînă acum o oră, dacă şi în ce măsură cartea asta îmi aparţine. Aflu acum că a fost o idee a editurii, că a fost o excelentă idee de marketing şi că oricine recunoaşte stilul dlui Liiceanu în chestiunea titlului. Dar, ce pot să spun, se întîmplă că din cînd în cînd am mai avut şi eu cîte o idee de carte, am mai pus şi cîte un titlu, ceva mai rar. Să zicem că de data asta ideea nu mi-a aparţinut deloc şi nici titlul. Dar dacă vreţi să vorbesc foarte serios, ca să nu rămînă vreo îndoială, credeţi-mă că titlul este al meu şi numai al meu, ideea este a mea şi numai a mea, iar despre marketing, întrebaţi editura ce idee a avut şi cum şi-a pus-o în practică. Vreau de asemenea să vă asigur, deşi am auzit spunîndu-se contrariul, că nu am fost într-o stare specială, de „excitare“, cum s-a spus. Nu am fost deloc nervos. Nu sînt foarte calm de felul meu, dar nu în chestiuni care privesc Istoria. Am scris cît se poate de natural ceea ce am scris şi asta este totul. S-a ajuns la un succes, sau la o combinaţie de succes cu o controversă naţională la care nu mă aşteptam. Mă gîndeam acum la bietul Kaiser, la Wilhelm al II-lea, care la cîteva luni după izbucnirea Primului Război Mondial, a exclamat dezolat: „Eu n-am vrut asta!“ Nici eu n-am vrut asta. Pur şi simplu am scris un text. Îl înţeleg pe dl Ghinea, dar nu sînt de acord cu el. Vorbea despre sensul utilitar, despre sensul oportun sau neoportun al unei cărţi. Eu sînt în afara unei asemenea logici. Credeţi-mă, nu m-am gîndit niciodată cînd am scris o carte dacă e bine sau nu să o scriu, dacă e cazul sau nu, dacă e momentul. Mărturisesc că nu m-am gîndit la interesele supreme ale naţiei cînd am scris cartea asta. După cum nu m-am coborît chiar atît de jos pentru a explica melodrama politică din vara trecută. A fost doar un punct de plecare de care m-am agăţat. Este o interpretare istorică, nu este vorba de a lega totul de aceste evenimente care pînă la urmă n-au avut o foarte mare importanţă.

Ce vreau să spun acum, de ce este România altfel? Ăsta e totuşi un titlu. E un titlu şi i se va permite unui titlu să nu fie un rezumat complet al cărţii, cu toate nuanţele, cu toate parantezele, cu toate contextualizările şi aşa mai departe, fiindcă atunci nu mai citim cartea sau, şi mai bine, n-o mai scriem. Îl lăsăm pe dl Liiceanu să scrie titlul şi ne oprim aici. Cineva făcea remarca, referindu-se la nu ştiu ce ţară africană, că este de asemenea altfel. Aici sînt de acord. Dar nu m-am gîndit să spun asta în cartea mea. Nici nu se pot spune foarte multe într-un singur eseu. Dl Murgescu are dreptate, bineînţeles, dar şi dînsul este de acord, cred, că şi eu am dreptate, fiind vorba de un eseu. N-am făcut un manual. N-ar fi fost permis să fac un manual cu nişte notaţii rapide, cu nişte paralele abia schiţate. Un manual trebuia să fie un manual, cu tabele, cu statistici, cu comparaţii aprofundate şi aşa mai departe. N-am făcut asta, dar în măsura în care am schiţat nişte comparaţii, ele sînt stricte în cadrul Europei. Sigur, s-a spus – şi România are iarăşi partea ei de dreptate – că n-are rost să ne comparăm cu Europa Occidentală. Asta ştiu şi eu prea bine, am scris o carte despre Occident. Bineînţeles că este o distanţă, că sînt deosebiri de structură, de mentalitate şi altele. Pe de altă parte, nu putem chiar să nu facem nici o comparaţie, pentru că totuşi am intrat în Uniunea Europeană: cu cine altcineva să ne comparăm? Ar fi cam ieftin să intrăm în Uniunea Europeană şi să ne comparăm cu Ucraina şi la fiecare comparaţie să bifăm pozitiv. Cînd România îşi alege ca model (era să spun plagiază, dar ăsta e un cuvînt delicat în România de astăzi), cînd copiază Constituţia belgiană în 1866, e permis sau nu, totuşi, să compari România cu Belgia? Ea însăşi se compară la 1866, cînd îşi spune chiar „Belgia Orientului“, o sintagmă de circulaţie în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Sau, cînd Bucureştiul îşi spune „Micul Paris“, este permis sau nu să te uiţi bine şi să vezi dacă seamănă sau nu Micul Paris cu Parisul celălalt? Sigur, comparaţiile legitime sînt cu spaţiul european din jurul nostru. Dar atunci să luăm spaţiul ăsta în întregime, să luăm Balcanii, să luăm Europa Centrală. Şi aici e o nesiguranţă, România iar cade în excepţionalismul ăsta. (Vedeţi, după ce am demontat atîtea mituri, inventez au însumi un mit – se răzbună miturile!) Deci România nu e o ţară balcanică, nu e nici o ţară a Europei Centrale. În celelalte cazuri e clar: sînt ţări balcanice, sînt ţări cental-europene, sînt ţări răsăritene în mod evident. România e din toate cîte ceva, plus că mai are şi mirajul modelului occidental. Toate se adună aici. Eu nu spun asta pentru prima dată. Am scris în România, ţară de frontieră a Europei, în Istorie şi mit în conştiinţa românească, în Capcanele istoriei. Foarte multe lucruri sînt luate din aceste cărţi. Sigur, am mai spus şi unele lucruri noi. Am pus şi accente mai apăsate în unele locuri şi totul este exprimat poate mai pe scurt. Îi mulţumesc dlui Murgescu care vorbea de exprimări memorabile. Dar pînă la urmă, nu sînt nişte lucruri pe care să nu le mai fi spus într-un fel sau altul. Să dau cîteva exemple din comunismul românesc, fiindcă altminteri, dacă spun că România e altfel, e greu de demonstrat. România intră în comunism cu cei mai puţini comunişti. Iese din comunism cu cei mai mulţi. E ţara cel mai puţin pregătită să intre în comunism şi ţara care se detaşează cel mai greu de comunism, din zona asta a Europei. Ne gîndim aici la ce se întîmpla chiar în raport cu Uniunea Sovietică în anii ’80  şi ce se întîmpla atunci la noi. E ţara care practică cea mai antinaţională politică în anii ’50 şi naţionalismul cel mai deşucheat spre sfîrşitul perioadei. Nicăieri nu cred c-o să găsim contrastul ăsta, aşa accentuat. Şi problema e că toate astea se adună. România e ţara unde, la un moment dat, regimul comunist începe să dărîme sate, oraşe, biserici. Nu ştiu, a mai fost pe undeva prin Europa o acţiune de asemenea amploare – şi încă în anii ’70-’80, nu pe vremea lui Stalin? Albania? Da, a făcut-o mai repede, că era mai puţin de făcut. Se dărîmă bisericile şi Biserica nu spune nimic. E ţara unde se instaurează comunismul dinastic. Mai e undeva aşa ceva în Europa? Sigur, comparaţia e cu Coreea de Nord, dar pentru asta trebuie să mergem în Asia, în Extremul Orient. Dar cineva mi-a spus că e mai mult decît în Coreea de Nord, fiindcă acolo îl avem pe tată, îl avem pe fiu şi cu asta s-a terminat. Aici e întreaga familie, un soi de comunism tribal: soţul, soţia şi neamurile. Mai e undeva? Bulgaria? Da, cu fiica lui Todor Jivkov, dar e ceva modest faţă de ce s-a întîmplat în România. Şi le adunăm pe toate astea, nu mai pun şi sfîrşitul sîngeros, şi vedem cum s-a ieşit din comunism. Cum s-a ieşit ca să se iasă mai puţin ca oriunde. Deci nu vi se pare că se adună? Nu e vorba că pe toate le întîlnim peste tot, că oameni şi societăţi sînt peste tot. Bineînţeles că le întîlnim şi în Ungaria, şi în Franţa, şi în Germania, dacă le luăm pe bucăţele. Eu vreau să spun că la noi sînt foarte multe, sînt mai multe bucăţi din astea, mai multe segmente şi sînt dispuse contradictoriu. Se poate spune că toate se trag din comunismul românesc, că aşa a fost comunismul românesc. Dar românii n-au nici un amestec, n-au fost pe aici? Iar dacă aşa a fost comunismul românesc, oare nu s-a aşezat pe o anumită bază care a dat apoi şi caracteristicile mai speciale ale construcţiei? Atunci te uiţi la România interbelică. România interbelică are nişte reuşite excepţionale, dar şi nişte eşecuri excepţionale. Iarăşi aici văd un contrast mai mare decît oriunde, şi avem şi statistici. România e ţara cu cei mai mulţi analfabeţi din Europa în perioada respectivă (mai mulţi decît în Bulgaria, procentual). Şi e ţara care are o cultură de vîrf la nivelul elitelor. Adică bulgarii au mai puţini analfabeţi decît noi, dar nu au nici pe departe elita intelectuală pe care o are România în anii ’30. Tot România interbelică, după aceleaşi statistici, e ţara cu cea mai mare natalitate din Europa (semn de înapoiere), cea mai mare mortalitate (alt semn de înapoiere) şi cea mai mare mortalitate infantilă (alt semn de înapoiere). Şi cred că şi astăzi România e ţara cu cea mai mare mortalitate infantilă. Deci toate astea se adună. Izolat le găsim peste tot, bineînţeles, dar la noi se adună.

În toată cartea mea m-am referit la România, nu la români. S-a tot discutat aici despre Drăghicescu, despre Cioran. Au vreo legătură cu mine? Nu ştiu despre ce e vorba. Eu ştiu că n-au nici cea mai mică legătură cu mine şi nu cred o iotă din ce a scris Drăghicescu în cartea lui. Eu nu cred că psihologia poporului român explică istoria românilor. Nu cred aşa ceva pentru simplul motiv că nu cred în psihologia popoarelor. Ce am încercat eu să demonstrez în cartea mea e tocmai invers, faptul că istoria a fasonat un anume tip de societate şi, dacă vreţi, o anumită psihologie socială. Deci, istoria este factorul motor, factorul determinant, şi nicidecum vreo psihologie imuabilă.

S-a mai spus despre mine – mi-a plăcut expresia – că sînt infinit mai pesimist decît Cioran. Ar fi fost o performanţă şi să fiu o idee mai pesimist decît Cioran. Nu ştiu, a observat cineva la mine că aş fi pesimist? Dacă eu definesc bine termenul, pesimismul – ca şi optimismul – se referă la viitor, nu la trecut, şi nici măcar la prezent. Nu pot să fiu pesimist cînd vorbesc despre România interbelică sau despre România din timpul lui Ceauşescu, pentru numele lui Dumnezeu. Deci eu aş fi pesimist dacă aş spune că nu cred în viitorul României. Or, n-am spus asta nicăieri, fiindcă eu nu cred în general în viitor. (aplauze) Hai să ne înţelegem, am făcut un joc de cuvinte. Sau dacă vreţi să vă spun adevărul, dl Liiceanu mi l-a propus. (rîsete)

Vorbesc serios acum, despre viitor putem să spunem orice, viitorul este deschis. Şi cum nu cred într-o psihologie fundamentală, imuabilă a poporului român, cum nu cred că românul e marcat în vreun fel, nici în bine, nici în rău, nu cred că e obligat să meargă într-un fel sau altul spre viitor. Asta va fi alegerea societăţii româneşti, sigur, nu numai a noastră, contează foarte mult tot ce se va întîmpla în lume. Vedem cum va fi viitorul. Poate va fi foarte bun, poate va fi foarte rău, poate va fi amestecat – aşa cum se întîmplă îndeobşte. Dar nu ştiu de unde şi pînă unde mi s-a pus eticheta asta de pesimist. Nu sînt deloc pesimist, după cum nu sînt deloc optimist. Vă mulţumesc.

Foto: L. Muntean