Nu plînge, mîine vine și Ami!

Publicat în Dilema Veche nr. 396 din 15-21 septembrie 2011
Nu plînge, mîine vine și Ami! jpeg

Cerul căpăta brusc o culoare aparte, la fel era şi senzaţia „de vacanţă“ de la mijlocul lui iunie. Ciudat este cum îţi aminteşti din copilărie anumite mirosuri, nuanţe, sunete, chiar şi stări care se combină între ele într-un mod atît de duios şi în acelaşi timp de straniu, încît îţi provoacă pe loc Nostalgia. Îţi aminteşti capetele de secvenţe, însă conţinutul lor e vag, lipsit de consistenţă. Ştiu exact cum mă simţeam în dimineaţa aceea cînd auzeam tramvaiele trecînd pe Calea Moşilor, iar pe fereastra camerei mele vedeam ultimele etaje ale blocului de vizavi şi cerul acela de un albastru cu totul special. Părinţii erau la serviciu, uşa era încuiată, însă aveam grijă să pun şi lanţul, deşi parcă nu mă mai temeam atît de tare de hoţii care dăduseră nenumărate spargeri în cartier şi o omorîseră pe Mihaela Runceanu. Oricum, pe la 12, ora la care în mod normal ar fi trebuit să fiu la şcoală, trebuia să deschid, căci venea Ami de la II ca să ne jucăm cu păpuşile şi să mîncăm prăjiturile. Uneori scriam şi la romanul nostru comun SF. Aveam tot timpul din lume. Abia după-amiază ieşeam afară, cu biclele, în părculeţul de la Mobila şi vacanţa mă lovea în plex. Totul pe Calea Moşilor era schimbat. Mirosea cumva a mare sau doar anticipam marea din iulie. Mîncam flori dulci de Mîna Maicii Domnului şi aveau acelaşi gust ca zmeura din august, de la munte. Mergeam la film la „Mioriţa“, la Tarzan. Ce aventură! Abia după aceea realizam brusc că de fapt mă plictiseam. 

Copiii din spatele blocului se împuţinau de la o zi la alta, fiecare cu „ţara“ şi cu bunicii lui. Ami pleca două luni la Sălişte, iar mie îmi revenea sarcina să continui singură romanul. Aşteptam să apară pe nepusă masă o verişoară sau o mătuşă care să-mi facă bagajele şi să mă ducă cu trenul la Cluj. Abia aici vacanţa începea cu adevărat, deşi „spatele blocului“ de acasă se schimba cu un altul şi nu mai aveam nici biclă. Totuşi, cartierul Gheorgheni nu era acea Calea Moşilor prăfoasă, cu tramvaiele ei şi cu hoţii care spărgeau apartamente. La Cluj nu trebuia să pui lanţul, tanti Gheorghiţă spunea că poţi lăsa uşa de la intrare deschisă atunci cînd mergi la piaţă, căci nu intra nimeni, deşi blocurile nu aveau interfon. Pe „babele“ din spatele blocului nu trebuia să le superi mai ales „în ora de linişte“, însă nu erau la fel de rele ca cele din Bucureşti, care uneori te fugăreau cu bastonul. Cele de la parter îţi dădeau mereu apă rece atunci cînd le cereai: „Bunica lu’ Alinuţa, mi-e sete!“. Şi ţi-e era foarte sete după ce concurai „la patru aparate“ la Olimpiada de gimnastică şi trebuia să obţii medaliile de carton, îmbrăcate în staniolul de la lapte, confecţionate de Andreea „ungurească“ care avea 14 ani şi depăşise vîrsta „de concurs“, aşa că era doar Juriul. Odată, cînd am căzut de pe paralele şi am luat nota 2, am plîns atît de tare de nervi, încît a apărut tata-mare în spatele blocului, în halat şi-n papuci, cu bătătorul de covoare în mînă, ca s-o certe pe Andreea „ungurească“ şi pe celelalte concurente, că de ce nu m-au lăsat să cîştig. „Lăsaţi-o şi pe ea că e mai mică şi e de la Bucureşti!“ „Cum e la Bucureşti?“, mă întrebau uneori fetele. Nu ştiam ce să răspund. Era altfel.   

La Cluj era într-adevăr vacanţă, mai ales atunci cînd mergeam în oraş în rochiţe noi ca să mîncăm îngheţată şi pufarine. Uneori mergeam şi la film, dar nu la Tarzan. Am fost la Liceenii şi-am stat o oră la coadă la bilete, la „Republica“. „N-o să înţelegi nimic din filmul ăsta! Nu e pentru vîrsta ta“ mi-a zis Gabi, care avea deja 16 ani. „Ba da!“ am insistat eu. Gabi era bucuroasă că măcar era un film românesc şi nu trebuia să-mi citească. Era vacanţă şi-n cartierul Gheorgheni atunci cînd, pe la prînz, cînd nu mai aveai chef să te joci, căci era zăpuşeala prea mare, se auzea de la o fereastră de la parterul blocului „I just called to say I love you“. Era vacanţă şi seara: toată suflarea din cartier se uita la filmul bulgăresc („Începe filmuuu!“, strigau bunicile, sperînd să-şi adune nepoţii de pe drumuri), iar tu stăteai pe balcon, mîncai clătite şi te uitai la Feleac cum se albăstreşte de la o clipă la alta. Însă tot nu era vacanţa cea adevărată.   

Vacanţa cea adevărată se numea de fapt concediu. Începea atunci cînd intrai în agenţia ONT şi-ţi alegeai hotelul dintre cele desenate pe o hartă a staţiunii. Într-un an stăteai la Raluca, în altul la Adriana sau la Callatis. Vacanţa începea cînd trenul trecea podul de la Cernavodă şi scoteai capul pe geam, aşteptîndu-te ca dintr-un moment în altul să vezi marea. Vacanţa însemna ritualul cazării – fata botoasă, în uniformă, de la recepţie, cheia cu numărul camerei înscris pe o bucată grea, albă, din plastic, patul pliant suplimentar, mama care ştergea colacul de la WC cu spirt, tata care se zgîia printre zăbrelele ce despărţeau balconul nostru de balconul vecin ca să vadă dacă n-am nimerit „cu mitocani“ alături. Vacanţa însemna bonuri de masă şi „ce ne dau la prînz“, chiflele tari de dimineaţă şi acel spectaculos gem ambalat în mici cutiuţe „ca-n străinătate“, piersici mustoase pe plajă, mama fericită că fumează BT, tata care se apucă şi el de fumat „de sezon“, melcuşorii lipiţi de firele de iarbă din spatele blocurilor care aici se numesc hoteluri, minigolf şi hidrobiciclete, piscină nu! „că are apa prea rece şi răceşti!“, în schimb – mare da!, multă mare cu apa ei sărată care îţi intră în nas şi în gură atunci cînd vine valul – „Vinee! Uite ce mare e ăsta!“. Păcat că vacanţa nu durează decît zece zile. Aproape că n-ai suporta gîndul ăsta dacă n-ai ştii că mai urmează încă o vacanţă, la doamna Roşca sau la doamna Spurcaciu, unde ţi-ai făcut rezervare încă din iunie.  

 În august, deja se simte toamna atunci cînd cobori de pe munte şi cînţi marşuri ruseşti, fără versuri, doar cu „pam-pam-pam“, ca să treacă timpul mai repede şi să ajungi odată jos. „N-ai voie să mănînci zmeură că faci urticarie!“ Primele zile au fost „de încălzire“, cabane banale precum Poiana Izvoarelor sau Diham, te pregăteşti pentru Marele Traseu. „Dacă nu ajungem la Omu, o să ne meargă prost tot anul!“ Seara e frig, te îmbraci în trening şi aştepţi 23 august ca să se „aprindă“ Crucea. Tata ascultă meciul la Radio, a început campionatul, mama stă cu doamna Roşca sau cu doamna Spurcaciu pe banca de sub nuc şi vorbesc de-ale lor. Cad frunze. Cică de mîine vin ploile şi atunci adio Omu!, dacă e vijelie n-o să meargă nici măcar telecabina pînă la Babele. „Poate că n-o să stăm zece zile! Dacă se strică vremea, plecăm mai repede, doar n-o să plătim gazda degeaba!“ Da, plouă, stai în cameră, te uiţi pe geam şi te plictiseşti. Îţi aminteşti acea senzaţie din iunie, cerul acela cu totul special şi Calea Moşilor mirosind a vară. „Ne întoarcem! Nu plînge, mîine vine şi Ami!“ Vacanţa s-a terminat.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Cel mai crud torționar, Nicolae Moromete: „Porc mincinos. În Republica noastră populară, pentru «nimic» nu se capătă mai mult de zece ani!“
Pe unde a trecut, torționarul Nicolae Moromete a semănat teroare, fie că a fost la Aiud, Jilava sau Vacăreşti. Neavând niciun fel de studii, el a fost subiectul unor situații de-a dreptul hilare.
image
Afacerea care ia amploare în România. Locațiile apar ca ciupercile după ploaie, dar tot par neîncăpătoare: „Nu mai avem locuri disponibile”
În ultimii ani, în marile orașe ale României au fost amenajate foarte multe locații dedicate practicării sportului în aer liber. De cele mai multe ori este vorba despre terenuri de fotbal.
image
Admis cu 10 la Automatică. Ionuț Mihăilescu din Caracal a fost singurul decar din 3.500 candidați. A lucrat cot la cot cu bunica exerciții și probleme
Un elev de clasa a XII-a din județul Olt este deja admis la Facultatea de Automatică și Calculatoare din cadrul Politehnicii București, cu media 10. Bunica sa a jucat un rol determinant.

HIstoria.ro

image
Olimpia, cel mai tânăr muzeu al ţării
Primul muzeu din România dedicat istoriei sportului și turismului montan a fost deschis la Brașov, în an olimpic, la „Olimpia”, în fostul sediu al Reuniunii de patinaj, clădire construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, restaurată de Muzeul Județean de Istorie Brașov.
image
Operațiunea Barbarossa. 84 de avertizări cu privire la invazia germană, ignorate de Stalin
Pe 22 iunie 1941, Germania a invadat URSS în urma Operațiunii Barbarossa. Deși au primit numeroase avertizări din partea serviciilor de informații, Stalin și Uniunea Sovietică au fost luate prin surprindere.
image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.