Daniela Nicolăescu este specialist în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului. Nu ne-am văzut la birou, ci la o cafea, într-o zi ploioasă și mohorîtă. După ce am vorbit despre doi copii minunați, unul înfiat pe legea veche și unul pe cea nouă, pe care îi are acasă – un băiețel de șase ani și jumătate și o fetiță de trei ani și jumătate –, despre încercări și, mai ales, despre iubire necondiționată, ziua s-a făcut mai frumoasă. Cînd ne am despărțit în fața metroului, la Romană, mîna mea era rece ca gheața, iar a ei era caldă ca o sobiță. Mi-a spus doar atît: „Așa eram și eu, dar, vezi, acum m-am schimbat“. În continuare cred că e vorba de circulație periferică proastă, în cazul meu. Dar, poate, ea are dreptate.

Cînd ați înfiat primul copil?

Era în 2009, cînd am depus dosarul, iar în 2010, l-am adus pe băiețel acasă. Îmi aduc aminte că a fost așa: am zis că nu vreau să mi se arate nu știu cîți copii, pur și simplu îmi doresc un copil, nu mă interesează sexul, religia, dacă e alb sau negru etc. Optasem pentru vîrsta 0-3 ani, cu mențiunea și că, dacă nu se identifică un copil atît de mic, luăm și mai mare. Primul copil pe care îl văd și vrea să vină la mine, nu urlă, nu se ascunde, pe acela îl iau. Și așa s-a întîmplat cu fiul meu.

După aceea a venit fetița, iar ea a apărut după ce băiețelul meu s-a rugat să i aducem o surioară pe care s-o cheme Maria. Cînd am văzut dosarul fetiței și am aflat de toate aceste coincidențe, inclusiv că e născută pe 15 august, nu-mi venea să cred. În cazul ei nu mi-am mai asumat adopția, pentru că știam ce înseamnă, și am ales să o luăm în plasament. Pe principiul că ei o să-i fie bine cu noi și apoi interesul superior al copilului va prima și vom putea s-o adoptăm. Am trăit, însă, aproape doi ani cu spaima de a o pierde oricînd, pînă acum, cînd ne-am împiedicat de un viciu de procedură la pronunțarea încuviințării definitive, viciu care va mai prelungi cu cîteva luni sentința definitivă.

Mama fetiței trăiește și s-a încercat procedura prevenirii separării de familie prea mult, poate, pentru că, uitîn­du mă în dosarul ei, am văzut că după ce s a reîntors la mama naturală a avut parte de același regim: a fost nehrănită, neglijată, lovită.

Sigur că partea cu plasamentul presupune acest risc, că poți oricînd să rămîi fără copil, dacă părinții vin și își exercită acest drept. Doar că cei de la serviciile de asistență socială sînt foarte atenți și vor proteja întotdeauna interesele copiilor. Și nu vor alege să ia un copil din mijlocul unei familii care îl securizează și în care copilul face progrese și recuperează, ca să-l dea familiei naturale și să-l găsească apoi lăsat într-un șanț cu nămol.

Dar copiii înfiați pot să-și aleagă părinții, cum a fost în cazul dumneavostră?

Maria a venit la mine, cînd ne-am dus la centrul de plasament, și-a pus capul pe pieptul meu și a tras un oftat pe care n-o să-l uit niciodată. Tot oftatul ei părea că spune ceva de genul: „Măi, nu mai veneai odată?“

Andrei la fel, cînd ne-am cunoscut, s-a lipit de mine și și-a băgat mîinile la sîn să simtă căldură și afecțiune. Au fost alte cupluri, cu noi, care n-au putut să pună mîna pe copilul pe care l-au cunoscut. Urlau, nu voiau să plece de la asistentul maternal din brațe. Așa că, pînă la urmă, e vorba și despre această potrivire, fără de care cred că este imposibil în aceste situații. Și, da, sînt singurii copii care își pot alege părinții.

Din partea familiei extinse ați simțit vreo reticență?

Nu, din contra, copiii sînt înnebuniți, și-au botezat peștișorii după bunici. Toată lumea îi iubește.

Cum ați gestionat problemele cu care au venit copiii?

Andrei a fost abandonat în spital și a mers direct la asistentul maternal. Cel la care a fost el adoptase deja o fetiță de patru ani, așa că s-au jucat împreună și a avut noroc să se dezvolte normal. Am stat doi ani acasă cu el și am umplut golurile.

La Maria a durat nouă luni s-o pun pe picioare. Mi-am luat concediu fără plată ca să stau cu ea. Nu suporta să închidem ușile, scîncea în somn și se chircea, traumele veneau pe partea de gen. Foarte greu a comunicat cu soțul meu. Dacă se apropia de ea, urla. Nu știa să meargă, să mănînce. Singurul care o liniștea era băiețelul mai mare, Andrei. Ceea ce ne-a făcut să ne gîndim că fusese bătută de tată. Am avut multe de rezolvat, dar ușor-ușor am recuperat.

Le-ați spus ceva despre faptul că au fost adoptați?

Andrei, la 3 ani jumate, m-a întrebat cum a ajuns el pe lume. Atunci i-am spus povestea pe care o aveam pregătită. Cum ne-am întîlnit eu cu tati, cum ne-am dorit copii și pentru că burtica lu’ mami era stricată, atunci a venit la altă mămică în burtică, iar noi ne-am dus și l-am luat acasă apoi. A verificat varianta noastră în toate părțile, și-a întrebat bona, bunicii și, pentru că toți i-au spus același lucru și i-au confirmat povestea, m-a mai întrebat, la o distanță de maxim două săptămîni, dacă îi mai pot spune încă o dată cum ne-am întîlnit și asta a fost. De atunci n-a mai adus vorba.

Ce înseamnă, pînă la urmă, hotărîrea de a adopta un copil?

Să-ți asumi toate riscurile, conștiente și inconștiente, care pot apărea, și toată povestea de viață a copilului pe care îl adopți. Pentru că toți avem dreptul să știm și să ni se spună adevărul. Nu i am purtat în burtă pe Andrei și pe Maria, dar jur că le simt fiecare mișcare, fiecare neliniște, pentru că, dacă îi iubești, se creează și atașamentul.

a consemnat Ana Maria SANDU