E librar, de zece ani, şi n-are de gînd să-şi schimbe meseria. Niculae Mache arată ca un muşchetar jamaican, e unul dintre cei mai fideli cinefili de la TIFF, citeşte enorm, nu are mail, nici Facebook, nici Internet, se pricepe la muzici, filme, literatură şi fotbal şi vorbeşte cu un entuziasm ridicat la cote extreme despre lucrurile care-l pasionează. Am stat de vorbă într-o seară de vară despre viaţa de librar şi cărţile de vacanţă. Dacă vreţi să-i cereţi nişte recomandări, îl găsiţi la Cărtureşti Verona.

Am dat la ATF în ’94, la actorie, şi am picat. În comisie erau Pintea şi Rebengiuc, iar unul dintre ei mi-a zis să fac nişte cursuri de actorie cu un om avizat, aşa că am făcut cu Ivaşcu. E singura chestie a mea cu care am putut să mă laud toată viaţa, pentru că am fost 99 de oameni, din care a ales doar zece, iar eu am fost al nouălea! Bănuiesc că, dacă intră acum în librărie, nici nu mă mai recunoaşte. Dup’-aia am lucrat într-un service, undeva prin Iancului. Făceam chestiile banale, schimb de ulei, schimb de plăcuţe... Apoi m-am angajat la o firmă de distribuţie în Casa Presei Libere, unde am avut o perioadă foarte frumoasă. Cornel şi Anişoara Săvastre, patronii, nişte oameni extraordinari, îmi recomandau tot felul de cărţi. Aveam cărţi de la Univers şi de la edituri mai mici sau edituri fantomă. Pe la mijlocul anilor ’90, erau cărţile de la Almo Press, romane de dragoste. Se zvonea că-s scrise de oamenii de prin birourile din Casa Presei. Apăreau pe bandă rulantă şi se vindeau imediat. Îmi pare rău că n-am păstrat o serie dintr-asta, ne-am fi amuzat răsfoindu-le.

***

Prin 2003 sau 2004, l-am cunoscut pe Giani, care lucra la Quinet. Cărtureşti Verona era deschisă doar de vreo cîteva luni, şi el m-a întrebat: „Ţi-ar plăcea să lucrezi într-o librărie? Că dacă le zic că ai citit Ulise de două ori, te angajează fără nici un test.“ Interviul a fost foarte corect, m-au întrebat şi dacă consider furtul de carte un furt.

***

N-aş putea să spun ce-a fost în capul meu cînd m-am angajat. Nefiind foarte bun la şcoală, dar plăcîndu-mi să citesc tot timpul, mă gîndeam că o librărie e un loc unde-aş putea să mă descurc cel mai bine. Ştiind că au şi muzică, şi film, era OK, astea mi-au plăcut mie de mic, am şi copilărit aşa, cu tata care avea viniluri cu Led Zep. Normal că am ascultat şi Albastros, în Colentina, de bubuiau pereţii... Am avut însă momente cînd mi-am dat seama că nu e chiar atît de simplu. Să-ţi dau un exemplu. Vine în librărie o tipă foarte elegantă, cu mîinile în buzunare, şi mă întreabă: „Tu ai vreo idee despre cărţile astea de-aici din librărie?“ Eram cu capul în ladă, m-am ridicat şi i-am spus: „Vag.“ Am văzut că s-a schimbat la faţă şi a plecat. Să-ţi dau un alt exemplu. Vine un tip în vîrstă, prin iarnă, şi mă întreabă de Firul negru. Romanul unui deţinut politic. Mă uit la raft, nu e, verific în calculator, mai apare o singură bucată, mă duc în depozit. Tipul mă aştepta jos. M-am dus în depozit, m-am uitat: „Îmi pare rău, nu am găsit-o.“ Iar el îmi spune: „Sînt Agricola Rângheanu, sînt cel care a scris cartea. Sînt cu o prietenă în ceainărie, a venit din Franţa, n-am mai văzut-o de 20 de ani, şi aş fi vrut să-i fac cadou cartea.“ M-am dus iar în depozit, am răscolit, nimic, l-am sunat pe Ovidiu şi a găsit-o el. Dacă nu ne-a mulţumit omul ăla, de ziceai că am scris cartea împreună. Îmi venea să-l iau în braţe şi să-i zic: „Nu e nevoie să-mi mulţumiţi, mi-aţi încărcat bateriile pentru un an."

***

Nu m-am gîndit niciodată să-mi schimb job-ul. Oricum, acum, la 39 de ani, e prea tîrziu. Am un amic care lucrează la Humanitas, e librar la 50 şi ceva de ani, a lucrat zece ani în Franţa, a fost şi paznic la un motel sau ceva de genul ăsta, a fost prieten cu Monica Lovinescu, un tip extraordinar. Citeam cartea lui Mihai Zamfir, Panorama alternativă a literaturii române, şi dau de Ralet. Îl sun pe el, el e la Biblioteca din Alexandria, undeva în afara Bucureştiului. „A, e apărută prin ‘79, urc în mansardă, mă uit şi-ţi spun mîine“, mi-a zis. Şi mi-a adus cartea. E o călătorie a lui Ralet prin Istanbul, pe la 1850 şi ceva, fusese trimis acolo ca să vadă cum erau cheltuiţi banii daţi de Biserică. Dar nu asta face cartea fabuloasă, ci călătoriile pe care le are prin tot felul de cartiere. Plimbările lui sînt senzaţionale. Este foarte bună cartea, vorbesc serios. Poţi s-o citeşti cu mare plăcere şi acum, în 2014. Revenind, nu m-am gîndit nici o secundă să-mi schimb meseria. Nu mă văd lucrînd în altă parte. În nici un caz într-un service.

***

Există un personaj în Ford Madox Ford care avea un criteriu după care făcea diferenţa între o carte bună şi o carte proastă: deschidea la pagina 99 şi citea. Am luat zilele trecute David Foster Wallace, Mătura sistemului, am deschis-o la pagina 99 şi am dat peste o „bîtă de baseball de metal“. Eu am o vorbă în librărie: „Băi, dacă mă supăraţi, iau o bîtă de baseball de metal şi vă rup genunchii ca-n filmele alea cu mafioţi.“ Cînd am citit asta cu bîta, am zis „gata, îl iau, e de-al meu.“ Dar nu poţi să foloseşti asta ca pe un criteriu, e clar. Scriitorul care ştiu că l-a lăudat foarte mult pe Wallace e Răzvan Petrescu, a zis c-ar fi pe acelaşi nivel cu Carver.

***

Am încercat şi Soldaţii, a lui Adrian Schiop, recomandată de tine, şi nu mi s-a părut fabuloasă. Mi-e foarte greu să recomand ceva care nu mi-a plăcut mie. Nu mi s-ar părea corect. Dacă mă întrebi, eu îţi spun exact dacă mi-a plăcut sau nu.

***

Să-mi aleg un scriitor care să-mi scrie biografia? Nu pot să fac asta, te rog frumos. Nu pot să pun un om uriaş să-mi scrie mie biografia. Parcă e întrebare de oracol dintr-ăla de cînd eram eu mic... Dacă sar peste toate prejudecăţile mele, cred că l-aş alege pe Henry Miller. Dintre români, probabil pe Panait Istrati. Cînd am citit Mediterana, acum hăt-hăt, o găsisem prin anticariate, am crezut că Jack Kerouac, care a fost student la Litere, citise Panait Istrati înainte să scrie Pe drum. Omul lucra vizavi o săptămînă, vopsea sau ce făcea el, şi cealaltă săptămînă îl găseai în bar fumînd narghilea. Ştii şi povestea cu Iorga, care-a zis „Panait Istrati e un hamal care a devenit scriitor.“ Asta a înţeles Iorga din Istrati.

***

Da, se simte cînd pleacă lumea în concediu. Sau, pur şi simplu, e prea cald şi preferi să ieşi la terasă, în loc să intri într-o librărie şi să stai vreo 20 de minute. Se simte foarte bine. „Bate vîntul“ e puţin spus. Aşa se întîmplă în toate librăriile. Sînt perioade şi perioade. Pe la începutul lunii septembrie, e plin. Vin părinţii, întreabă de manuale, şi rămîn. Există un perete întreg cu literatură pentru tineret, cărţi de care ai nevoie cînd eşti la şcoală, puse toate în ordine alfabetică. Aşa că din septembrie se schimbă situaţia.

***

Sînt oameni în librărie care se descurcă cu copiii mult mai bine decît mine. Dacă mă întreabă de Nicuşor melcuşor, m-am blocat. Şi chiar există o carte care se cheamă Nicuşor melcuşor, cu animăluţul ăsta scos în relief. Dacă mă întreabă de asta, pe mine mă bufneşte rîsul. Chiar melc aşa de leneş mi se pare că nu sînt.

***

Vara vine lumea să cumpere cărţi pentru vacanţă şi mi se pare o greşeală. Pe ce criteriu poţi să consideri că o carte e de vară, sau nu? De ce 10 negri mititei e o carte de vară? De ce Chandler, Fereastra de sus, una dintre cele mai bune cărţi poliţiste, tradusă de Florin Şlapac, e considerată o lectură de vară? În cealaltă perioadă a anului ce citeşti? „Plec în concediu şi am şi eu nevoie de două-trei cărţi uşurele.“ Pe ce criteriu consider eu că o carte e uşurică? Le răspund aşa: „Dacă aveţi încredere în ce cărţi iau eu în concediu, bine. Dacă nu, pot să vă recomand o altă colegă.“ Nu există carte de vacanţă. Anul trecut, cînd am plecat în Grecia, mi-a luat Detectivii sălbatici, de Roberto Bolaño. E asta o carte de vacanţă?

***

Totuşi, pentru vacanţă recomand oricînd Don Quijote. L-am citit şi în traducerea lui Frunzetti, şi în traducerea lui Mărculescu. Am găsit farmec în ambele, chiar şi în varianta adaptată din ’56, de la Editura pentru Tineret. Dacă nici cartea asta nu poate să te scoată din toate căcaturile pe care le-ai trăit un an de zile, atunci nu mai ştiu care ar putea fi... În eseul lui Unamuno despre Cervantes – e genial eseul ăla – spune, la un moment dat, că Cervantes nici măcar nu există, există Don Quijote. Asta a zis-o Unamuno, nu eu.

***

Anul trecut, a venit o doamnă de vreo 50 de ani şi a vrut să-i recomand o autoare, nu neapărat din generaţia nouă, „uşurică, s-o pot citi şi în avion.“ Şi i-am recomandat Sexagenara şi tînărul, de Nora Iuga. A venit în librărie după ce s-a întors din vacanţă şi mi-a spus că i-a plăcut foarte mult. Încerc să recomand foarte mult cărţile de memorialistică, în vacanţă, mi se pare că sînt uşor de citit. Mă rog, Jurnalul Annei Frank nu-l poţi citi neapărat în tren, „dă-mi biletul, staţi puţin, unde-i paşaportul...

***

Aş mai recomanda şi Frumoasele noastre duminici, a lui Ioan Chirilă – mai ales pentru că ai vrut să facem interviul în timpul Campionatului Mondial, ceea ce e o greşeală. Personajul principal al cărţii e fotbalul. Cu un an înainte să organizeze Mexicul campionatul, a fost cutremur, şi una dintre cele mai mari clădiri din Mexico City a rămas în picioare. Un tip stătea înmărmurit în faţa clădirii. Se duce un jurnalist şi îl întreabă dacă a avut vreo rudă care s-a aruncat de frică pe geam. Tipul îi răspunde că era arhitectul clădirii şi se mira cum de n-a căzut. Cartea e un roman, vorbesc serios.

***

Eu n-am auzit cine ştie ce perle. Dar în librărie s-au mai auzit. Cineva a întrebat de o carte, în jur de 500 de pagini, nu-şi aminteşte autorul, dar îşi aminteşte că e albastră pe cotor. Te gîndeşti la Mă numesc roşu apărută la Polirom, că cea de la Curtea veche are o altă culoare.

***

Sînt unul dintre cei mai proşti oameni, din cauză că nu ştiu franceză şi nu pot citi în original Exerciţiile de stil ale lui Raymond Queneau. Cred că şi din depresie poate să te scoată cartea asta. E imposibil să nu te simţi bine cînd o citeşti.

***

Dacă o să scriu vreodată vreo carte, aş vrea să o închei cu versurile astea de la Methadon 3000: „Ridicaţi o mînă pentru trupa de graţie / Căreia i-aţi ascultat creaţia.“  

a consemnat Luiza VASILIU