Probabil că o să fim mulți cei care vom scrie despre Woodstock și despre aselenizare. În aceeași poveste. În aceeași încercare de a lega ceva, la aniversarea asta dublă, care se pierde printre multe alte știri. Concurența e enormă în 2019. Cu toate că 1969 e un an deja bine fixat în legendă. La viteza cu care se întîmplă lucrurile acum, și la felul în care gîndesc oamenii foarte tineri „din ziua de azi”, evenimentele mărețe petrecute în acel an s-au topit într-un timp care ține de noua mitologie. Anul acela e, în cheia unui tip de percepție de la ora asta, foarte departe în trecut. E anul în care s-a născut Internetul, dacă înțelegem prin „naștere” primul mesaj trimis de la UCLA la Stanford, și interconectarea computerelor de la patru universități americane. Pentru unii, într-un mod foarte justificat, acesta e anul în care începe noțiunea de istorie inteligibilă. Într-un anume fel, e foarte cețos ca prezență, un soi de respirație dinaintea pornirii mecanismului unei lumi. Dar e clar că există cu precizie, ca moment de start al epocii actuale. Sau măcar ca unul dintre momentele odată cu care începe o eră. E foarte posibil ca un tînăr de azi, o persoană pînă în 30 de ani, să zicem, să-i vadă pe Paul McCartney, Jimmy Page sau Roger Waters (deși toți trei sînt în viață), exact așa cum îi vedeam la 20-30 de ani, noi, cei născuți la sfîrșitul anilor ’60, pe Baudelaire, Rimbaud sau Verlaine. Distanțele în timp nu mai sînt deloc ce erau odată. Însăși natura asupra percepției timpului s-a schimbat profund.

Deschizi computerul. Te-apuci să cauți pe Wikipedia ce s-a întîmplat în 1969. Și te trec fiorii. Pentru că e un an foarte spectaculos, în spiritul întregii perioade a anilor ’60-’70.

The Beatles înregistrează Abbey Road, fac celebra fotografie de la trecerea de pietoni, iar la scurt timp intră împreună, pentru ultima oară, într-un studio. Jan Palach își dă foc în Piața Wenceslas din Praga. Richard Nixon depune jurămîntul, ca cel de-al 37-lea președinte american. Elvis își face revenirea în studiouri, și înregistrează From Elvis to Memphis. Are loc zborul inaugural Boeing 747 „Jumbo Jet”. Se fac primele teste de zbor cu Concorde. Au loc ciocniri militare la granița dintre China și Rusia. Sirhan Sirhan recunoaște că l-a ucis pe Robert F. Kennedy. Intră în sălile de cinema Midnight Cowboy de John Schlesinger. Are loc primul concert Blind Faith. Charles de Gaulle demisionează din funcția de președinte al Franței. Încep primele manifestări publice de revendicare a drepturilor pentru persoanele gay.

Şi încă. Misiunea Apollo 11 ajunge în siguranță pe suprafața Lunii. Asta în timp ce rușii, la rîndul lor, desfășoară o sumedenie de misiuni și premiere spațiale, însă toate sînt puse în umbră de succesul aselenizării americane. Aproape o lună mai tîrziu, are loc festivalul de la Woodstock. Se difuzează, la CBS și BBC, primele episoade din Scooby-Doo și Monthy Python’s Flying Circus. Led Zeppelin lansează Led Zeppelin II. Pink Floyd lansează Ummagumma. Americanii trimit cu succes încă un echipaj pe Lună. Lui Charles Manson i se permite să se apere în instanță de unul singur, în procesul oribilelor crime din cazul Tate-LaBianca. Are loc prima trimitere a unui mesaj într-o rețea de calculatoare. Printre multe alte viitoare supercelebrități, se nasc: Marilyn Manson, Michael Schumacher, Dave Grohl, Gabriel Batistuta, Jennifer Aniston, Darren Aronofsky, Javier Bardem, Alexander McQueen, Mariah Carey, Wes Anderson, Cate Blanchett, Steffi Graf, Ice Cube, Edward Norton, Jack Black, Catherine Zeta-Jones, Matthew McConaughey, Gerard Butler. E un an foarte agitat, cu o mulțime de evenimente, un context febril, unde e mai mult decît evident că se plămădește o generație nouă, cu ecouri puternice în anii care aveau să vină.

La aproape un sfert de secol după încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial, SUA devin scena planetară care confiscă absolut tot. Spectacolul, actul artistic de prim-plan, de orice natură va fi fiind acesta, nu are ecouri internaționale consistente dacă nu e confirmat cumva în America. Ideea de putere economică a show-ului, sumele amețitoare, campaniile gigantice de lansare, adevărata industrie de comunicare, coloșii media, toate mecanismele de punere fulgerătoare în practică, tehnologia și filozofia noii societăți de consum, în toată dimensiunea ei gigantescă, sînt în plină facere, peste Atlantic, în acea perioadă. E un alt fel de explozie a unui alt fel de Belle Epoque. O energie fabuloasă, oprită brutal de Primul Război Mondial. Ceva ce nu a apucat să se consume nici între războaie are abia acum suficient spațiu și timp să se exprime. E o energie umană a descoperirii infinitelor posibilități ale definirii și practicării libertății. Iar felul acesta de elan și tipul de vitalitate pe care îl generează formează combustibilul necesar pentru a pune în mișcare toate motoarele, fie ele abstracte, fie concrete, ale unei epoci. O epocă ale cărei imagini iconice de desprindere și plecare la drum în istorie, sînt decolările cu succes ale misiunilor spațiale americane, și mulțimea greu de cuprins în cuvinte, adunată în august 1969, vreme de trei zile, pe terenul fermei de produse lactate a lui Max Yasgur, la White Lake, Bethel, lîngă Woodstock, New York.

Ambele imagini au în ele, în conținutul lor adînc, o doză de neverosimilitate foarte complexă. Sînt momente și evenimente cu dimensiuni copleșitoare. Nu e foarte ușor, omenește vorbind, să le metabolizezi. Ființa umană pășea pe solul unei alte planete. Apoi, la mai puțin de o lună, sărbătorea, adunînd aproape o jumătate de milion de indivizi, consfințirea noii condiții a ceea ce numim „specie umană”. Liberi de orice constrîngeri, purtați pe aripile unor fenomene artistice și sociale pline de culoare și de vitalitate, într-un număr nemaivăzut pînă atunci, tinerii unei epoci se adună într-un loc, pentru trei zile, celebrînd deschiderea porților unei ere noi. Mișcările de stradă ale unor grupuri mari de oameni, atît în Europa cît și peste Atlantic, cu cîțiva ani înainte, dar mai ales în 1968, au pregătit din plin momentul acesta. Multe diferențe politice subtile, între aselenizare și Woodstock, se pierd atunci cînd te raportezi la dimensiunile omenirii de la acea oră. Ambele acte sînt niște declarații excepționale ale ființei umane. Una e plecarea în explorarea lumilor de dincolo de planeta noastră. Cealaltă e afirmarea unui tip de demnitate a condiției de om liber. Una dintre pietrele de hotar ale unei noi și complicate perspective a înțelegerii libertății și condiției contemporane a ființei umane, aici, pe planeta pe care încă o locuim.

Ca decolarea unei rachete

Ca orice șoc, ca orice gest tare, fundamental, și aceste două afirmații au avut parte de reculuri pe măsură. E ca și cînd ai trage două salve, cu niște tunuri de dimensiuni colosale. Aerul se tulbură, suflul reculului modifică orice contur, totul se zguduie. Izbești realitatea, iar ea îți răspunde cu un recul pe măsura forței cu care ai izbit-o. Aselenizarea încă e neverosimilă pentru mulți. Teoriile conspirației au înflorit prosper pe toate cîmpurile de gînduri ale lumii. Omenirea simte ceva organic, dar nu știe să spună asta într-un singur fel. O spune în toate chipurile cu putință, pentru că e ceva cu o încărcătură emoțională enormă care, poate, nici măcar azi nu s-a consumat complet. Ființa umană a ieșit, destul de brusc la scara istoriei, dintr-un fel de țarc. S-a uitat în toate direcțiile. Iar sentimentele acelea de libertate și de... nu știi ce să faci mai întîi au fost atît de prezente încît s-au manifestat într-o multitudine de gesturi. Prin fire mai mult sau mai puțin vizibile, toate au fost cumva legate între ele. Iar perioada istorică în care s-au petrecut a fost una foarte scurtă. Ca decolarea unei rachete. O cantitate incomensurabilă de energie emoțională s-a răspîndit în lume. Și s-a scurs ca un fluid nebun în muzici, în cărți, în spectacole, în filme, în arte vizuale, în noi reguli și convenții sociale, în noi tipuri de războaie, și în noi modalități de împărțire a taxelor planetare de protecție.

Pentru unii, momentul aselenizării e încă ceva de neacceptat. Pur și simplu nu s-a petrecut. Pentru alții, e doar o înscenare care maschează un fenomen început de multă vreme. Pregătirea unora, a celor foarte bogați și privilegiați, de a părăsi planeta asta, care e pe ducă. Pentru cei care cred așa ceva, pe Lună există deja colonii vaste, pe fața nevăzută a satelitului nostru natural, înconjurate de sere enorme, în care crește hrana celor ce se vor muta acolo, atunci cînd va fi cazul. Pentru alții, e complet neverosimil ca inițiatorii fenomenului de la Woodstock să nu se fi ales cu mare lucru, după ce au avut în mînă aproape jumătate de milion de oameni. Aici încep primele controverse. Au făcut ăia bani? S-au îmbogățit doar din drepturile pe care le-au valorificat după aceea? Ce-a fost Woodstock, de fapt? Pentru că, printre cantitățile alea de alcool și de droguri, care mai ușoare, care mai grele, e foarte dificil să spui ce s-a întîmplat în amănunt acolo. Mulți dintre artiștii măreți care au fost la fața locului nu-și mai amintesc mare lucru, din aceleași motive. Au rămas filmările, cîte au fost, înregistrările, poveștile martorilor oculari. Există însă și umbra firească a unui anumit soi de insatisfacție. Gîndul că totul parcă a fost un vis, absolut imposibil de replicat în lumea reală.

Unde, cînd, cum, în ce condiții mai poți aduna azi o jumătate de milion de oameni, din care cei mai mulți să nu plătească bilet, dar să vadă și să audă, ca la ei în curte, o bună parte din spuma muzicală de un anume gen a epocii? Cum se mai poate reconstitui, fie ritualic, fie și cît se poate de practic, la o dimensiune rezonabilă, muntele de emoție prăvălit atunci peste lumea prezentă? Pe un forum, mai mulți indivizi care au fost la Woodstock, apoi s-au retras în sudul Cretei, pe la Matala și Palaiochora, vorbesc despre vremurile alea. Toți recunosc că se fabulează enorm. Că ei înșiși se află în situația asta. Cei mai mulți încearcă să recompună amintiri, cu ajutorul altora, care erau mai treji în anumite momente. Unii vorbesc despre o apariție de cîteva zile a lui Joni Mitchell, pe-acolo, prin sudul Cretei, în perioada aceea cu valențe mistice, de după Woodstock. Mitchell nu a ajuns să cînte la Woodstock. Dar e o figură de pe cupola cu chipuri de sfinți ai momentului. Dezbaterea de pe forum e fascinantă. O fi fost printre ei, atunci, în Creta? N-o fi fost? Unii jură că ea era, că a și cîntat nopți bune, la foc, alături de oameni care se recunosc acum în mesaje, și încearcă să umple golurile de memorie pe care le-au lăsat zborurile în stări alternative de percepție. E fascinant să asiști la așa ceva. Pare un delir, dar e o încercare de retrăire firească și superbă.

Iar doza de pragmatism a acelor momente nu e inexistentă. Și pe vremea aceea banii și profitul erau chestiuni foarte importante. Festivalul, în sine, ar fi trebuit să fie un mare succes comercial. N-a fost. Filmul și înregistrările sînt altă poveste. Însă diferența față de felul în care vedem lucrurile acum e extrem de mare. Woodstock și lumea acelei perioade, chiar dacă sînt scufundate în fum de cînepă, în alcool și în toate substanțele care te mută cu mințile în alte universuri, sînt evenimente încărcate de foarte mult suflu al emoției. Unii i-ar spune chiar, pur și simplu, suflet.

Mulți văd vremurile acelea, nu atît de îndepărtate în timp, ca pe unele aurorale, cu dimensiuni autentic mistice pentru epoca pe care o trăim. Și, ca orice început de lume, sau ca orice decolare reușită spre necunoscutul de dincolo de planeta noastră, totul devine metaforă. Pierde mult din doza de „realitate reală” cu care a venit pe lume. E prilej de aniversare, dar și de comemorare a unei lumi. E un soi de „înviere”, în care vrem să credem, dar la gîndul căreia, deseori, zîmbim complice.