NU! E dezgustător!

Publicat în Dilema Veche nr. 831 din 23 - 29 ianuarie 2020
NU! E dezgustător! jpeg

Printre posibilele motivații ale unui refuz există un resort radical, care declanșează respingerea fără drept de apel: dezgustul. Multă vreme ignorată, această emoție negativă a devenit în ultimii ani un subiect-vedetă în diverse ramuri ale studiilor culturale (emotion studies, sensory studies), precum și în psihologie, filosofie, estetică, varietatea abordărilor conturînd un întreg cîmp de cercetare (disgust studies).

Dezgustul este una dintre cele șase emoții de bază, alături de bucurie, tristețe, frică, furie și surpriză, despre care cercetătorii susțin că sînt prezente pretutindeni, chiar dacă, în diverse culturi, lucrurile care le provoacă sînt diferite. O altă variabilă a elementelor care provoacă dezgust e dată de epocă. În cursul procesului de civilizare, sensibilitatea față de ce este considerat dezgustător variază considerabil de-a lungul timpului.

În lucrarea Expresia emoțiilor la om și la animale, (1872), Charles Darwin evocă un episod din expedițiile sale și consemnează în detaliu expresia celui mai deplin dezgust apărută pe chipul unui aborigen din Țara de Foc, în momentul cînd acesta s-a apropiat de el și i-a atins, cu mare silă, bucata moale de carne conservată pe care o mînca. La rîndul său, Darwin mărturisește că s-a simțit profund dezgustat de faptul că „sălbaticul“ („the nacked savage“) a pus mîna pe mîncarea lui, deși, precizează el, omul respectiv nu părea să aibă mîinile murdare.

Există mai multe fațete ale acestui „dialog“ senzorial. E evident că dincolo de repulsia față de consistența moale, indecisă, amorfă a cărnii din conservă, pe de-o parte, și anularea apetitului în urma atingerii, de cealaltă parte, ambii protagoniști se evaluau reciproc într-un registru de distanțare morală. Două lumi diferite își trasau granița pe linia sigură a dezgustului. Prăpastia creată astfel asigura o frontieră de o legitimitate nedisputată.

Dezgustul  nu e doar o emoție corporală avînd un semn fiziologic distinctiv – greața –, ci e un puternic instrument de socializare, exprimat printr-un comportament specific de respingere. Termenul „dezgust“ se referă, în primul rînd, la ceva neplăcut pentru gust. Se consideră că originea dezgustului este respingerea alimentară, nivelul primar al repulsiei fiind cel fizic, visceral.

Numit gatekeeper emotion, dezgustul are funcția adaptativă de a preveni ingestia hranei alterate, toxice. Repulsia este declanșată și de stimuli olfactivi, vizuali sau tactili, funcționînd ca un gardian ce apără corpul, împiedică îmbolnăvirea. De la felul în care se „strîmbă nasul“ (pare-se pentru a reduce volumul aerului inspirat) pînă la „întoarcerea stomacului pe dos“, întregul corp este mobilizat pentru ținerea la distanță a posibilelor noxe. Dezgustul pune bariere, fixează limite.

Imperativul de excludere motivat prin dezgust este declanșat la niveluri multiple: fizic, moral, estetic. S-a observat că elementele declanșatoare ale dezgustului fizic au următoarele trăsături: organic, umed, vîscos-gelatinos, lipicios, mișcător. Un loc special ocupă deșeurile organice, excrețiile și secrețiile corporale, cam tot ce amintește de natura animală a omului (de la pilozitatea corporală la mîncatul lacom). Titlul unei conferințe interdisciplinare, The Evolution of Disgust: From Oral to Moral, sintetizează evoluția acestui mecanism de apărare. Dezgustul motivează răspunsul individual sau colectiv la abaterile grave de la normele care garantează funcționarea grupului social. De la: „Nu gusta!“, imperativul devine: „Nu accepta!“.

Dezgustul moral împrumută vocabularul dezgustului fizic și asigură combustia emoțională a dezaprobării acțiunilor care atacă valorile fundamentale ale demnității umane. Dacă dezgustul fizic apăra integritatea corporală, dezgustul moral are rolul de a apăra integritatea spirituală. Trăsături precum minciuna, hoția, corupția, impostura, falsitatea, ipocrizia, lingușeala, servilismul, rămase nesancționate, sînt resimțite ca avînd un potențial contaminant. Dezgustul este emoția care apare în prima linie de apărare. Trădătorii, lașii stîrnesc dezgustul în egală măsură cu marii criminali, torționarii sau tiranii de toate spețele. Alt declanșator al dezgustului moral sînt violența și cruzimea exercitată asupra celor mai slabi, fără apărare, asupra copiilor, asupra femeilor, asupra bătrînilor.

Pe lîngă apărarea corpului, în plan social, dezgustul are și alte roluri: de evitare a partenerilor neconvenabili în vederea procreației, de excludere a interacțiunilor sociale cu actanți indezirabili, îndeplinind funcția de protejare a sinelui și de afirmare a identității. Pierre Bourdieu, în lucrarea La distinction. Critique sociale du jugement, face următoarele observații: „Gusturile (preferințele manifestate) sînt afirmarea unei diferențe inevitabile. Nu întîmplător, ele se afirmă de o manieră negativă, prin refuzul altor gusturi. În materie de gust, mai mult decît oriunde, toată determinarea este negativă; gusturile sînt, fără îndoială, mai întîi de toate, dezgusturi alcătuite din oroarea sau intoleranța viscerală («c’est à vomir») față de alte gusturi, față de gusturile celorlalți.“ (…) „Intoleranța estetică are o violență teribilă. Aversiunea pentru stilurile de viață diferite este fără dubiu una dintre cele mai puternice bariere între clasele sociale. (…) Cei care se estimează a fi deținătorii gustului legitim transmută un mod arbitrar de viață în manieră legitimă de a exista care aruncă în arbitrar orice alt mod de a fi.“

Și William Ian Miller atribuie dezgustului un rol de a clasifica, de a ordona lucruri și oameni într-un fel de ierarhie cosmică, „a kind of cosmic ordering“, ce beneficiază de multiple cauționări simbolice. La rîndul său, Paul Rozin evidențiază faptul că dezgustul este asociat cu ideea de contaminare și îl pune în legătură cu conceptul antropologic de „poluare“ introdus de Mary Douglas (Purity and Danger. An analysis of the concepts of pollution and taboo). Puritatea servește în calitatea ei de alegorie a ordinii naturale și sociale, a cărei eficiență e garantată de o subordonare implicită față de dimensiunea sacrului.

Dezgustul, în toate formele sale, e înțeles ca mecanism de evacuare a impurității care amenință, după caz, integritatea organismului sau unitatea și coerența corpului social. Tot ce cade între categorii, ce este ambiguu, inclasabil, diferit sau reprezintă o transgresiune e resimțit ca amenințător, prezintă riscul de contaminare și trebuie să fie ținut la distanță, respins.

Un alt aspect este instrumentarea estetică a dezgustului. Generarea ororii ca efect artistic e bine reprezentată în arta contemporană, uneori ludic, ironic, alteori violent, brutal, vorbindu-se chiar despre afirmarea unei adevărate schimbări de direcție în intențiile artistice actuale, denumită disgusting turn.

Jean Clair, directorul Muzeului Picasso din Paris, a formulat sintetic această  mutație estetică: „Le temps du dégoût a remplacé l’âge du goût“. Accentul pare pus pe dimensiunea cognitivă, pe trăirea controlată a dezgustului ca mesaj de nemulțumire profundă, revoltă și disperare. E o întreagă frondă împotriva unui vetust: „Nu e de privit!“. Semnificativ este faptul că oamenii acceptă să plătească pentru a fi dezgustați, indiferent cît de departe ar merge oferta artistică în direcția solicitării senzoriale negative.

Poate ne mirăm că astăzi au atît de mult succes sordidul, abjecția, scatologicul, morbidul, dar uităm că nu sînt atît de departe vremurile în care una dintre distracțiile duminicale ale parizienilor era vizita, în familie, la morgă. În plină Belle Époque, impulsul de a consuma ca agrement frisonul morbid era cît se poate de natural. Copiii erau duși de mînă într-o voioasă și instructivă promenadă să vadă, cu ochii lor, animalele de la grădina zoologică, frumoasele plante din grădina botanică și cadavrele de la morgă. În ambele cazuri, atît în firescul consum de oroare de ieri, cît și în sofisticatele puneri în scenă ale ororii de azi, funcționează forme de sublimare a fricii de moarte.

Dintr-o perspectivă filosofică, în cartea Savoring Disgust: The Foul and the Fair in Aesthetics, Carolyn Korsmeyer avansează ipoteza că dezgustul vorbește, de fapt, despre moarte: „disgust is a constant signifier of death“.

Dezgustul e o formă de a spune morții: „Nu!“, de fapt a-i spune: „Nu încă!“. Un schimb de replici din piesa Regele Lear pare un ecou al ideii că prin dezgust ni se dezvăluie atît aversiunea pe care o simțim știind că sîntem ființe muritoare, cît și reflexul unei discrete încercări de purificare: „Gloucester: O, let me kiss that hand! Lear: Let me wipe it first; it smells of mortality“.

Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr, predă cursuri de antropologie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din București. În prezent este lector de limba română la Universitatea din Tel Aviv. Cea mai recentă carte apărută: Ferestre cu povești / Window Stories, Editura Monitorul Oficial, 2019.

Foto: A. Ivan

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.