Chiar dacă partidele nu mai au departamente sau „secţii“ de propagandă – pentru că acest termen are o conotaţie negativă –, de fapt, propaganda continuă să fie una dintre preocupările lor esenţiale. Există o limită între o propagandă normală, dacă-i putem spune aşa, şi o propagandă care poate fi înscrisă între lucrurile total negative?

Propaganda e în general un concept negativ. Există însă o propagandă mai puţin negativă, cea gri, în care îmbrobodeşti pe cineva – ca să mă exprim colocvial. Mai este şi cea neagră, în care truchezi, manipulezi, minţi şi defăimezi de-a dreptul. Una peste alta, aş observa că nu există nicăieri partide moderne care să mai aibă departamente care să se cheme de „propagandă“. Încet-încet, partidele şi-au externalizat vechea funcţie de propagandă din interiorul partidului şi au început să angajeze tot mai mult companii profesionale de PR, care cîştigă sume considerabile făcînd campanii sau promovînd mesajele partidelor între campanii. După părerea mea, în România în acest domeniu este o piaţă enormă, pentru că fiecare om politic, fără să-i pese de linia generală a partidului, îşi angajează propriii PR-işti şi face propriile înţelegeri cu diferite instituţii media, multora nepăsîndu-le că acel ziar le critică partidul, de vreme ce ei personal au un statut special. E, deci, o piaţă enormă de marketing politic în România, care funcţionează, în general, ca o piaţă de propagandă, cu o grijă minimală faţă de adevăr. E absolut normal ca partidele să-şi prezinte mesajele partizane, dar nu e normal ca lucrurile să capete o intensitate propagandistică în care să dispară orice legătură între fapte şi mesajele transmise. Impresionant este însă ciclul acesta istoric care s-a petrecut, pentru că în România, după ’90, au fost foarte puternic penalizate organele media care făceau simplă propagandă de partid. Ziarele partidelor au dispărut în scurt timp, fostele publicaţii comuniste au trebuit să se reformeze pentru că lumea nu cumpăra propagandă şi a fost o perioadă foarte bună în care s-a ridicat o presă mai obiectivă. Acum însă, după părerea mea, situaţia e mai rea decît cea din anii ’94-’95.

Se spune, chiar şi în străinătate, despre cîte o declaraţie mai exagerată sau chiar extremistă a vreunui politician că a fost făcută în timpul campaniei electorale, ca un fel de scuză. E normal ca politician să-ţi permiţi mai mult în campania electorală, chiar să minţi?

Nu e normal să minţi niciodată. În ţări care au un electorat competent politic, adică educat şi atent, politicienii nu mint fiindcă, dacă sînt vreodată prinşi cu minciuna, cariera lor politică s-a terminat. În ţările care nu au un asemenea electorat, cum e şi cazul nostru, unde şi organele intermediare, cum e media, nu-şi fac datoria în a informa corect despre ce spun oamenii politici şi nu duc mesajul corect la toţi votanţii, minciuna în politică nu are nici un cost. Ca atare, acest comportament este destul de răspîndit.

Mai nou, apare o altă formulă de a-ţi face propagandă. Aceea de a stîrni un scandal care aduce notorietate, iar notorietatea, fie ea şi negativă, pare să aducă, la rîndul ei, voturi. Mă gîndesc şi la povestea recentă cu Dan Diaconescu şi Oltchim. Să fie vorba de un nou mod de a substitui sau de a completa propaganda clasică?

Nu e deloc nou, să ne amintim că şi Corneliu Vadim Tudor l-a practicat foarte intens. Trebuie spus că politicianul care vrea să cîştige prin asemenea scandaluri riscă extraordinar de mult. Una este să faci audienţă de televiziune, şi cu totul alta este să cîştigi voturi. Oamenilor le place să fie stîrniţi la televiziune şi se uită mai ales la televiziunile conflictuale, nu la cele paşnice, unde te plictiseşti. Asta nu înseamnă însă că oamenilor le plac politicienii care provoacă, întreţin şi trăiesc din conflicte. Să nu uităm că Vadim Tudor, după marele scandal contra lui Băsescu în Parlament, la condamnarea comunismului, pentru prima dată nu a mai intrat cu partidul său în Parlament. În realitate, oamenii consideră că e foarte facil să faci circ şi nu vor aşa ceva. Circul este pentru televizor, nu e nici pentru Parlament, nici pentru Preşedinţie, nici pentru Guvern. Aş zice că aceia care încearcă acum lucrul acesta vor descoperi destul de repede ceea ce au descoperit şi predecesorii lor – că publicul încîntat de scandal este, de fapt, foarte limitat numeric.

Revenind la ce spuneaţi mai înainte – că lucrurile sînt mai rele acum decît în anii ’90, din punct de vedere al propagandei partidelor şi al folosirii presei ca instrument de propagandă – credeţi că puteam la un moment dat să o luăm pe altă cale, mai bună? Vedeţi vreo cauză a acestei degradări?

Cînd mi-am scris teza de doctorat despre propagandă – care a apărut în varianta literară sub titlul Românii după 1989 –, am analizat perioada ’90-’95. La începutul ei, lucrurile stăteau, evident, foarte prost, deşi începuse să apară o presă liberă. Spre sfîrşit însă, lucrurile stăteau foarte bine, în sensul că tendinţa generală era spre obiectivare şi aspiraţia asta exista chiar la vechea presă comunistă (Cristian Tudor Popescu e cel mai bun exemplu), deci oameni de la ziare care aplaudaseră minerii şi care scriseseră ei înşişi texte în acest stil, dintr-odată deveniseră promotori ai libertăţii de expresie şi ai obiectivităţii. Din păcate, lucrurile s-au stricat foarte mult şi au început să se strice cam prin ultimii ani ai mandatului Constantinescu. Explicaţia este economică. După multă reflecţie, concluziile mele sînt că, deşi România este o ţară cu o populaţie mare, are două dezavantaje enorme. Primul este acela că oamenii au început să citească ziare foarte tîrziu şi noi avem o literatură academică foarte consistentă despre faptul că actuala cifră a oamenilor care citesc ziare depinde foarte mult de numărul celor alfabetizaţi la anul 1900. De ce? Pentru că atragerea oamenilor în această lectură de calitate vs alternative facile, precum Televiziunea sau, mai nou, Internetul, s-a făcut într-un anumit moment în care ziarele n-au avut competiţie. Şi aşa s-a construit un anumit public competent şi interesat de politică. E ceva din istorie care are efecte în contemporaneitate. Acest gen de public trebuie să ajungă la o anumită dimensiune ca să-ţi permită să ai un sistem media performant din punct de vedere economic. Vorbim de ceea ce economiştii numesc economie de scară, în care nu poţi să te înscrii dacă ai cîteva sute de cititori. Îţi trebuie o cifră mult mai mare. Problema în România e că această cifră a cititorilor şi, în consecinţă, reclama capabilă să susţină presa e foarte mică. Presa românească în marea ei majoritate este subperformantă economic şi trebuie subvenţionată. Şi o subvenţionează oamenii care au interese în politică şi care prin aceste subvenţii încearcă, de fapt, să facă trafic de influenţă sau să-şi facă influenţă politică. Deci, la ora asta, în presa românească de informare nu mai există un model de business de succes. Singurul model este cel al traficului de influenţă, adică eu, om de afaceri, sînt dispus să pierd bani cu o televiziune, dacă televiziunea respectivă va face propagandă – şi pozitivă, şi negativă (campaniile acestea de compromitere sau contra cuiva) –, din care eu să mă aleg cu ceva: contracte cu statul, imunitate judiciară sau diverse alte lucruri. Acest lucru s-a construit în ultimii şapte-opt ani tot mai mult, aşa încît, la ora aceasta, zonele de autonomie sînt cvasi-inexistente. Ne-ar trebui deci 500 de mii de cititori, nu mai mult, aşa cum sînt în Polonia. Dar nu avem atîţia.

Alina Mungiu-Pippidi este politolog, preşedinte al Societăţii Academice din România, profesor la Hertie School of Governance din Berlin. În 1996 a publicat lucrarea Românii după ’89 – Istoria unei neînţelegeri, în care analizează efectele propagandei comuniste în perioada de după căderea comunismului.

a consemnat Andrei MANOLESCU