În piesa Bădăranii, a lui Carlo Goldoni, unul dintre personaje, Lunardo, dă parcă replica vremurilor pe care le trăim: „Nu vă mai pierdeți timpul cu politețea”. O replică potrivită, dacă ne uităm în jurul nostru: în planul public, în politică sau mass-media, în online, în interacțiunile dintre oameni – a devenit politețea o rara avis sau s-a metamorfozat?

Căci astăzi eticheta de odinioară nu mai pare a fi întru totul valabilă, fiind considerată, din ce în ce mai mult, ba desuetă, ba o inhibitoare a personalității, ba, în unele cazuri, un soi de blasfemie, o deraiere de la corectitudinea politică. În plus, trăind într-o societate în care totul se desfășoară pe repede-înainte, comunicarea online, care presupune mesaje scurte, omițînd de cele mai multe ori formulele de politețe pentru a eficientiza transmiterea acelor mesaje, favorizează „trasul de șireturi”.

Ce înseamnă, totuși, politețea?

În Europa, în epoca Iluminismului, „buna purtare” și codurile galanteriei erau un simbol al elitei, al oamenilor rafinați. Eticheta interzicea afișarea emoțiilor puternice în public, pentru a nu jena auditoriul, impunea un anumit cod vestimentar (adecvat situației în care te găsești) și, bineînțeles, un limbaj elegant. Probabil, una dintre cele mai bune definiții ale politeții a dat-o Lordul Shaftesbury, politician, filosof și scriitor din secolul al XVIII-lea: „Politețea poate fi definită drept abilitatea cu care ne folosim cuvintele sau cu ajutorul căreia acționăm pentru a face oamenii din jur să aibă o părere bună nu doar despre noi, ci și despre ei”.

Cu alte cuvinte, nucleul politeții de odinioară este pînă la urmă respectul. Nu ipocrizia, deși, e drept, politețea poate fi acuzată că poartă măști, prin faptul că „noblețea obligă”. Adică purtarea politicoasă nu este întotdeauna în acord cu sentimentele pe care le nutrim față de interlocutori. Pe de altă parte, preferăm un politicos ipocrit sau un bădăran autentic?

Dilema pe care conceptul de politețe o ridică astăzi ține totuși de schimbările de mentalitate.

Pe de o parte avem modul de adresare. Dacă pe vremuri formulele de politețe erau un semn al respectului, azi vorbitul per tu cu oricine, indiferent de rang, este folosit în mod curent. De cîte ori nu vi s-a întîmplat, de exemplu, să primiți un telefon comercial, în care operatorul spune un scurt și zglobiu „Salut!”, după care vorbește cu un ton familiar, preferînd să folosească prenumele în loc de nume?

Vine acest mod de abordare din comunicarea online, este proastă creștere sau s-a format în siajul ideii de „egalitate”? – azi nimeni nu ne e superior, nici ca rang, nici ca intelect, nici ca realizări. Bunăoară, găsim de cuviință să ne adresăm de la egal la egal și în virtutea dezinvolturii – ea însăși un sindrom al noilor vremuri: dorința excesivă de a-ți arăta autenticitatea, în formă brută, este ca un soi de manifest, drept care foarte mulți se comportă în societate cum ar face-o în propria ogradă. Chiar dacă ograda nu le e decorată cu prea multă grație și eleganță.

În schimbarea vechilor coduri ale bunelor maniere a intervenit și corectitudinea politică. Mai precis, valul extremist. Azi, cînd galanteria unui bărbat față de o femeie poate constitui serioase motive pentru declanșarea unui proces de hărțuire sexuală, mai e acceptabil ca un bărbat să deschidă ușa unei femei sau să-i ofere locul, într-un spațiu aglomerat? Ca să nu mai vorbim despre formulele de adresare pentru persoanele trans. „Ideologia genului”, după cum punctează criticul și istoricul literar Alexandru Călinescu, „a creat o serie întreagă de probleme în ceea ce privește folosirea pronumelor personale: pentru a desemna o persoană trans trebuie uneori să faci o adevărată acrobație”.

În toate aceste ipostaze, cum ne mai raportăm la politețe? Mai e o valoare, un indice al nivelului de civilizație sau e un soi de scorțoșenie cu care ne pierdem vremea și pe care trebuie s-o transformăm pentru a se integra noii normalități?