Împrumută sau cumpără o cameră de filmat digitală. Citeşte atent manualul de utilizare, nu ştii niciodată cînd ai nevoie de mici reglări pentru zoom, focus, contrast. N-o să-ţi iasă o imagine brici din prima, dar poţi compensa cu o poveste bine scrisă. Nu lăsa totul pe seama improvizaţiei, familia, prietenii şi animalele de casă nu sînt întotdeaună atît de spectaculoase pe cît îţi place să crezi (da, evident că mai sînt excepţii). Cînd te lasă inspiraţia, nu filma excesiv apusuri de soare şi nici urme pe zăpadă într-o seară banală de iarnă. Scrie, rescrie, documentează-te, citeşte literatură şi articole de specialitate, uită-te la filme, ieşi în oraş, priveşte orice, oriunde. Nu oricum. Dacă ai nevoie de bani, vinde-ţi bicicleta, pick-up-ul şi colecţia ta specială de monezi de la 1900, iar la nevoie trimite o scrisoare înduioşătoare mătuşii bogate. Lucrează în echipă (regia presupune un efort diferit faţă de cel pentru pictură sau poezie), consultă-te cînd ai îndoieli, nu te lua niciodată prea în serios. Repetă cu actorii înainte de a trage primul cadru. Indicat şi înainte de a-l trage pe-al şaptelea. Montează filmul şi nu-i da drumul pe Internet chiar din prima zi. Dacă în afară de iubită/iubit ţi-au mai spus şi alţii că merită, îţi poţi încerca norocul înscriindu-l la un festival. Sau îl poţi proiecta într-un bar. Eşti ceea ce se cheamă un regizor independent. Nimic din ce ai citit mai sus nu e important. Sînt aşa-zise reguli de care te poţi lipsi. E bine să ţi le faci singur pe ale tale.

Paragraful de sus, voit motivaţional şi asumat superficial, n-are alt scop decît a arăta că lucrurile pot fi uneori mai simple decît ni le imaginăm. Majoritatea filmelor româneşti apărute pe piaţă beneficiază de co-finanţare din fondurile publice ale Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC). E o lungă discuţie despre jurizările concursurilor de proiecte, despre parţialitate, despre nereguli, despre profesionalism vs amatorism. Nu acesta e subiectul articolului de faţă, iar competenţa mea e mai mult decît limitată. Nu sînt naiv să pretind că producţia oricărui film e o joacă de copil şi se face cu banii de ţigări sau că statul trebuie să fie indiferent la creaţiile artiştilor valoroşi. Totodată, ştiu că o finanţare internaţională e de multe ori condiţionată de una naţională. Scriu doar că pasiunea pentru cinema a regizorilor ar putea să înlocuiască, în cazul unor filme (numiţi-le indie, low-budget, cum doriţi), lipsa resurselor materiale.

Ce rămîne, ce va veni

Fix Alert şi Eminescu versus Eminem, apărute în 2005, sînt primele titluri independente ce merită a fi mentionaţe. Realizate cu bugete reduse (cîteva mii de euro), sînt două experimente în care Florin Piersic Jr., regizorul şi totodată producătorul lor, îşi ia libertatea să se joace cu convenţiile unui thriller (în primul) sau cu cele ale unei comedii (în cel de-al doilea). Gustul pentru absurd şi buna stăpînire a dialogului fac, (şi) din ultimul său film, Killing Time (2012), o reuşită. Prezentat în premieră la TIFF, acesta va fi lansat în curînd pe ecrane.

Elevator (2008), în regia lui George Dorobanţu, filmat timp de 18 zile, pe miniDV, cu un buget aproape zero, îl văd exemplul potrivit pentru a fi un manifest al mişcării independente. Povestea a doi tineri rămaşi blocaţi în liftul unei fabrici dezafectate e spusă direct, cu mult nerv şi fără metafore inutile. Premiat la Karlovy Vary cu Fresh Generation Award şi la Festivalul de Film Transilvania (TIFF) cu Premiul de Debut în film românesc, Elevator s-a bucurat în ţară de o distribuţie defectuoasă, ulterior fiind recuperat de admiratorii săi pe DVD şi VOD. George Dorobanţu se află în postproducţie cu următorul său proiect, Omega Rose.

Burta balenei (2010), în regia Anei Szel şi a Anei Lungu, e o altă producţie care poate fi luată drept model: scenariu bun, filmări în locuinţa proprie (folosind cadre fixe) şi actori aleşi dintre prieteni. Pe scurt, cinema realist, onest, făcut cu mijloace puţine.

Dacă primul film al regizorului Dan Chişu, WebsiteStory (2010), e mai degrabă o încercare ale cărei lipsuri se simt la tot pasul, Şi caii sînt verzi pe pereţi (2012) e bine construit, iar povestea, ce poate suna pretenţios pe hîrtie – una despre destin, iluzii, hazard –, e cît se poate de firească pe ecran. Următorul său proiect, Déjà Vu, se află în postproducţie.

Printre filmele independente care au fost selectate la festivaluri importante se află debutul în lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu, A fost sau n-a fost, cîştigător Caméra d’Or la Cannes în 2006. Comedia despre mitul Revoluţiei dintr-un oraş de provincie a fost filmată pe peliculă, ducînd la creşterea bugetului de producţie la 200.000 de euro (pelicula şi procesarea ei sînt costisitoare). În acelaşi an, tot la Cannes, mediumetrajul Marilena de la P7, în regia lui Cristian Nemescu, a participat în secţiunea „Semaine de la Critique“. Doi ani mai tîrziu, Pescuit sportiv, regizat de Adrian Sitaru, a avut premiera la Veneţia. Filmat în format digital şi inspirat de curentul DOGMA 95, Pescuit sportiv a cîştigat premii în cadrul festivalurilor de la Salonic, Estoril şi Palm Springs. Tot la Veneţia (secţiunea Orizzonti), în 2009, a debutat Bobby Păunescu în calitate de regizor, cu lungmetrajul Francesca. Nu insist asupra acestor titluri, toate excelente, ele sînt bine cunoscute.

Unic prin radicalismul său (tentativa eşuată de sinucidere a unui bărbat e arătată într-un singur cadru fix, de 60 de minute), Un film pentru prieteni (regia Radu Jude, 2011) e realizat cu un buget de 4000 de euro şi filmat în două zile. E un experiment cinematografic ce nu trebuie ignorat.

Notabile, cel puţin ca intenţie, sînt şi următoarele lungmetraje: Despre alte mame (regia Mihai Ionescu & Tiberiu Iordan, 2010), Trip (regia Florina Titz, 2008), Dormi trezeşte-te (regia Andrei Ştefănescu, 2012). Un nou proiect independent, numit Love Building, al şcolii de actorie conduse de Dragoş Bucur, Alexandru Papadopol şi Dorian Boguţă, urmează să fie lansat.

Un capitol important şi deloc neglijabil îl constituie cel al documentarelor. Unul dintre ele, pur observaţional, Constantin şi Elena (regia Andrei Dăscălescu) a fost selectat în 2008 la Festivalul de Film Documentar din Amsterdam. Povestea emoţionantă a unor bătrîni dintr-un sat din Moldova a fost apreciată atît de public, cît şi de critică. Altul, proaspăt cîştigător al premiului de debut la TIFF, în 2012, Un gînd, un vis, Doyle… şi un pix (regia Bogdan Ilie-Micu), e un montaj fascinant de fotografii ale lui Mihai Barbu din expediţia sa cu motocicleta în Europa de Est şi Mongolia. Un critic de la Hollywood Reporter (Neil Young – a nu se confunda cu legenda rock) a scris că documentarul surprinde spiritul generaţiei Beat mai bine decît On the Road, regizat de Walter Salles. Dintre proiectele interesante aflate în lucru, menţionez Chuck Norris vs Communism (regia Ilinca Călugăreanu), un film despre circuitul casetelor video în Epoca de Aur.

Aici se încheie mica introducere în zona filmului independent românesc. Unele
titluri au fost omise din lipsa mea de cunoaştere (de exemplu, documentarele din cadrul Astra Film Festival), altele din neatenţie, unele din lipsă de spaţiu (cazul scurtmetrajelor prezentate cu generozitate în festivaluri ca Next, TIFF sau BIEFF), iar altele absolut conştient. În schimb, cred că fiecare nume prezent în acest articol poate fi respectat. Mulţi dintre ei au început cu o cameră simplă de filmat şi cu o idee.

Cristi Luca este critic de film.

Foto: Claudiu Popescu