„Isarlîk, inima mea,
Dată-n alb ca o raia.“

Acum aproape 30 de ani, într-un tren de navetişti, am auzit o discuţie între un medic şi un tip înalt, solid, cu privirea încrucişată, care i se plîngea doctorului că, din cînd în cînd, se sufoca fără motiv şi-l lua panica. Simptomele astea nu-i treceau decît dacă ieşea din casă sau de pe unde-l mai apucau şi începea să umble, fără ţintă, pe străzi. Am ciulit urechea la discuţia celor doi, fiindcă mă încercaseră şi pe mine un fel de crize de sufocare, după o boală care mă anemiase.

Tipul care se sufoca îşi făcuse radiografie la plămîni, fusese la cardiolog, vorbise cu o psiholoagă şi se dusese la psihiatru să afle ce are. La plămîni n-avea nimic, la inimă – nici atît. Psiholoaga îl sfătuise să-şi schimbe serviciul, iar psihiatrul ajunsese la concluzia că era ipohondru şi-i prescrisese Distonocalm. Doctorul din tren l-a îndemnat să facă sport şi să nu mai fumeze.

Cînd am început să scriu la Tainele inimei, personajul principal era un amestec între un tip îmbrăcat într-un costum vechi, cu cravată la gît, pe care-l văzusem răscolind în coşuri de gunoi, omul din tren şi amintirile mele despre sufocare. Ca să mă documentez, am stat şi eu de vorbă cu un cardiolog, cu doi psihiatri şi cu un psiholog. Aşa am aflat că inşii care se plîngeau de crize de sufocare, urmate de accese de panică, nu erau nişte rarităţi şi că din această categorie făceau parte mai ales persoane cu studii superioare, cărora, în general, nu le convenea ce se întîmplă în jurul lor, dar, din diverse motive, preferau să-şi ţină gura sau se mulţumeau să cîrîie fără să spună neted ce nu le convenea.

După marea răbufnire din ’89, cîţiva dintre cei care sufereau de acest sindrom s-au vindecat brusc. Ştiu asta chiar de la unii dintre ei. Citiseră Tainele inimei şi-mi dădeau telefon să mi se mai plîngă de una, de alta, fiindcă îşi recunoscuseră cazul.

Nu m-am mirat deloc cînd l-am văzut la televizor pe tipul cu privirea încrucişată – fusese printre cei de la baricada de la Inter. Era nemulţumit în continuare, dar nu voia să se bage în politică, deşi era bun de gură şi susţinea chestii care-i iritau şi pe alţii. M-am întîlnit cu el în Piaţa Universităţii, unde intrai în vorbă cu oricine, pe temeiul apartenenţei la acel loc. Se mai sufoca din cînd în cînd, dar nu-l mai trecea panica. Nu se putuse dezbăra, în schimb, de obiceiul de a umbla creanga, prin care îşi proclama libertatea de mişcare, fără să ţină seamă de restricţiile meschine ale orelor de program. Se apropia de 40 de ani; totuşi, n-avea nici un rid pe faţă. În cartea lui de muncă, mi-a explicat, existau numeroase demisii, urmate de hiatusuri mai lungi sau mai scurte, care-l obligau să înceapă o afacere personală, deşi nu prea vedea în ce domeniu şi-ar fi putut folosi diploma. Era profesor de educaţie fizică şi expert în petrecerea timpului liber cu bani puţini. A mai apărut la televizor de cîteva ori, în agitaţii ani ’90 – o dată pentru a protesta împotriva fabricii de diplome de revoluţionar, pe care o deschisese Bebe Ivanovici –, la fel de neridat, dar cu o privire tot mai obosită, şi mă tem că nu din cauză că începuse să-l obosească libertatea.

Cu toate mizeriile acelor ani, speram că sindromul despre care scrisesem în romanul apărut în 1987 şi care avea să fie descris pe larg de cîţiva psihologi, după 1990, nu trecuse graniţa ceauşismului. În acei ani, însă, a apărut sufocarea de tip nou, provocată de cauze aparent mai subtile sau mai greu explicabile. Sufocarea care-l apuca pe cel care, în ’90, striga „Jos Securitatea!“, iar acum munceşte la firma vreunui fost securist care-i rîde în nas, iar dacă ar vrea să se ducă în altă parte, pe felia lui de competenţă, ar da peste altul care ar putea să nu-l primească. Sufocarea tinerilor care se duc cu CV-ul în băţ la interviuri, pentru joburi pe care le cîştigă alţii, graţie bonsaiului lor genealogic, cu deosebirea că, acum, unii dintre cei pe care-i apucă dorul de ducă nu mai umblă creanga prin ţară, ci cu acelaşi CV – care nu-i bun pentru România –, îşi găsesc un rost în străinătate.

Mai există însă un tip de sufocare, cea a micului om de afaceri care, după ce trece pe la nici el nu mai ştie cîte ghişee ca să primească ştampilele obligatorii pentru a-şi începe afacerea şi apoi, în sfîrşit, se apucă de ea, se vede asaltat de inspectorii care vin să-i ia birul pentru că, dacă s-a băgat într-o treabă, e imposibil să nu calce vreo lege. Şi unul ca ăsta nu-şi poate îngădui nici măcar luxul de a o lua razna, pe străzi sau prin ţară, să se răcorească în momentul cînd îl sugrumă indignarea. Trebuie să-şi plătească libertatea la locul de muncă, dacă nu vrea să-l execute banca de la care a luat credit şi, din mic om de afaceri, să se trezească boschetar. Cunosc un asemenea om, care a scăpat de toate grijile afacerilor, a scăpat şi de locuinţa pentru care trebuia să plătească impozit şi angarale lunare, a fost părăsit şi de nevastă, iar cum e liber ca pasărea cerului.

Cristian Teodorescu e scriitor şi jurnalist la Caţavencii.

Foto L. Muntean