E drept că ideea acestui număr mi-a venit cînd flacăra violetă s-a intersectat, în viaţa mea, cu Avatar. Două exemple spectaculoase în care o nouă spiritualitate, desprinsă de religiile tradiţionale, se insinuează în viaţa noastră. Există în psihologia colectivă un prototip al omului care se lasă purtat de iraţional: baba de la biserică. Ea este îndeobşte dispreţuită şi ridiculizată. Noi toţi ne simţim din altă lume faţă de ea atunci cînd baba bisericoasă se închină la nesfîrşit şi pupă moaşte, după ce a stat la coadă jumătate de zi şi s-a îmbrîncit cu alte babe religioase. A dispreţui baba bisericoasă este un accesoriu conversaţional aproape obligatoriu al clasei de mijloc urbane şi educate, alături de vacanţele all inclusive, de pildă.

 
România clasei de mijloc în expansiune, a marilor oraşe şi a noii economii, are legături tot mai firave cu celelalte Românii, cu România babei bisericoase, cu România ţăranului autoconsumator, cu România muncitorului a cărui urbanizare a dat înapoi în tranziţie. Dar acesta nu este un număr despre noile realităţi sociale, ci despre o uimire personală: cît de mult discută noua Românie despre teme spirituale, fără a le considera ca atare.
 
Am auzit odată o conversaţie între două tinere doamne genul corporate-all inclusive care în decurs de trei minute făcuseră un haz nebun de o bunicuţă ineptă care umbla cu agheazmă şi apoi discutau cu fascinaţie despre feng-shui şi cum să-ţi aranjezi catrafusele prin casă pentru a deschide nu ştiu ce porţi energetice. Nu am nimic cu feng-shui-ul respectiv, e chiar amuzant să citeşti cum trebuie să faci curăţenie pentru a lăsa Chi-ul să zburde liber sau cum trebuie să creşti plante pentru a sparge blocajele energetice. Ce mă enervează este pufăiala unora care citesc asemenea baliverne faţă de babele cu agheazmă. Şi feng-shui-ul şi agheasma sînt în esenţă două forme de spiritualizare a orizontului imediat, două forme iraţionale care încearcă compulsiv să controleze soarta, obiectele din jur şi viitorul proxim. Doar că sînt tratate profund diferit de snobismul social: baba cu agheasmă vine dintr-un ev întunecat, ne e ruşine cu ea, specialista în tranzacţii bancare care citeşte reviste de feng-shui şi aranjează pernele cît să-i fie Chi-ului bine este viitorul. Cel mult, poate să ni se pară ciudăţică, dar atît. Pînă la urmă, strică să creşti plante şi să dai cu aspiratorul?
 
Vreau deci să iau apărarea babei cu agheasmă. Nu în sensul acelui creator de aforisme – şi el o modă snoabă care începe să treacă – care zicea că preferă o babă bisericoasă în locul a 100 de filozofi atei. Vreau doar să observ că noua societate – fie ea din Bucureşti (unde e în plină expansiune) sau în Londra (unde a învins de mult) – repetă fără să vrea şi fără să ştie anumite pattern-uri spirituale pe care le împrumută de la societatea veche, aia religioasă, habotnică şi, în general, cîh. Fără să mai fie un volum coerent de practici religioase, această nouă spiritualitate este flexibilă ca lumea care a născut-o, supusă modei şi mofturilor la fel ca ea. De aceea este şi greu să o descrii. Unii cred că alegerile prezidenţiale pot fi influenţate prin culori. Alţii – că praful este un păcat contra Chi-ului. Unii cred că, dacă privesc fix la un perete minute bune, în timp ce ascultă muzică bizară, se vor autocunoaşte mai bine. Şi aş putea continua. Toate forme simpatice de ieşire din imediat şi comunicare cu spiritualul. Toţi practicanţii lor îţi vor explica doct că între ei şi baba cu agheasmă este o diferenţă de natură. Nu este.
 
În plus, le lipseşte total aplombul explicator al religiilor consacrate. Într-un fel sau în altul, religiile mari încearcă să dea răspunsuri la nişte întrebări universale şi cărora ştiinţa nu le-a răspuns: cine sîntem?; unde mergem?; cine a născut Universul?. Nu zic că baba cu agheasmă e pusă pe explicat universul cînd stropeşte curtea dimineaţa. Zic doar că, de pildă, creştinismul înseamnă şi baba cu agheasmă, şi Toma d’Aquino. Noua spiritualitate de care vă zic pare a fi redusă doar la latura stropit-curtea-dimineaţa, fie că se numeşte feng-shui, yoga sau altfel. Marile sale întrebări nu sînt de genul „cine a creat Universul“, ci „de ce mă trezesc cu capul greu dimineaţa?“.
 
Un caz care merită discutat aparte este cel al ecologismului. El are ambiţii atotexplicatoare, dar nu este o religie, ci o mişcare socială, politică, intelectuală care valorizează natura. Sau este şi religie? Presupune ecologismul un patos spiritual? Nu am un răspuns să vă ofer, ci doar o dezbatere (vezi p. 11).
 
Regizorul James Cameron tocmai a anunţat că vrea să scrie un roman cu personajele şi povestea din filmul Avatar. Va fi interesant de văzut dacă fără efectele 3D povestea va fi la fel de populară. În definitiv – cum observă Anca Manolescu în interviul pe care ni-l acordă – este paradoxal că o pledoarie pentru viaţa simplă, naturală şi-a bazat succesul pe inventarea unor noi trucuri tehnologice. O mai bună metaforă pentru paradoxurile noii spiritualităţi nu se putea găsi. (C. G.)