Unii ies din criză aplicînd politici. Noi ne afundăm hrănind iluzii. Estonia tocmai a ieşt din recesiune. Şi nu oricum, ci îndeplinind în acelaşi timp condiţiile pentru aderarea la euro. Evenimentul se va produce în prima zi a lui 2011. În trimestrul al doilea, Estonia a crescut faţă de primul trimestru cu 2%, Lituania cu 2,9%, iar Letonia cu 0,1%. Cehia a crescut cu 0,8%, iar Slovacia cu 1,2%. Germania, cu o politică de stat îndreptată spre susţinerea locurilor de muncă, atît în sectorul privat, cît şi în cel public – încurajarea întreprinderilor să păstreze angajaţii, reducerea timpului de lucru – a recuperat spectaculos încă din a doua parte a anului 2009, înregistrînd şi o reducere încurajatoare a ratei şomajului. Turcia, cu o politică îndreptată către încurajarea producţiei – printre altele, e singura ţară europeană care produce laptop-uri... – aşteaptă ritmuri de dezvoltare susţinute în anii următori, care o vor plasa, din punctul de vedere al creşterii, imediat după China şi India. O mutaţie importantă pare să se fi produs în conştiinţele francezilor: de la europenii cu cea mai accentuată dorinţă de a lucra la stat, ei au devenit cei mai dinamici de pe continent în privinţa înregistrării de microîntreprinderi. Da la adoptarea, în ianuarie 2009, a unei legislaţii care simplifică formalităţile administrative şi oferă avantaje fiscale, peste 320.000 de francezi au pornit o afacere pe cont propriu. Franţa a ieşt şi ea din recesiune în a doua parte a anului trecut.

Dar noi?

În trimestrul al doilea al anului 2010, România înregistrează un firav +0,3% faţă de trimestrul precedent, dar perspectiva anuală este tot de scădere. Aceasta înseamnă că decalajele României faţă de Europa Centrală, ca să nu mai vorbim de cea Occidentală, se măresc din nou, după ce în primul deceniu al noului mileniu, prinseseră a se reduce. De ce ratăm din nou? O posibilă explicaţie este că am încercat să ţinem piept crizei globale ridicînd un zid de iluzii. Cum ar fi aceea că valul ne va ocoli, că România nu va fi afectată şi că nimic nu va putea opri creşterea noastră ameţitoare. O creştere bazată însă tot pe iluzii – creditarea cu buletinul, importuri, speculaţii imobiliare. Pentru faptul că nu au putut prevedea amploarea crizei, nu au simţit vulnerabilităţile economiei româneşti şi au continuat dezmăţul cheltuielilor publice, fostul premier Tăriceanu şi guvernul său poartă o grea răspundere.

Am crezut apoi că ne vom reveni fără a face mari schimbări la noi acasă, urmînd a fi traşi în sus de ţările dezvoltate ale Europei, unde trimitem cam 70% din exporturi. Preşedintele Băsescu însuşi a hrănit public iluzia că ne vom relua creşterea la şase luni după ce Germania va ieşi din criză – declaraţie din 21 august 2009, într-o vizită în judeţul Botoşani. Fals. A trecut deja un an de cînd nemţii au început să-şi revină, dar România tot nu vede ieşirea. Pur şi simplu, lumea se schimbă iar noi am pierdut ritmul. Şi, vai, cît ne-a costat această iluzie! În 2009, partidele şi-au văzut de anul electoral, iar guvernul lui Emil Boc a amînat reformarea statului. Partea a doua a anului trecut şi începutul lui 2010 au fost pline de declaraţii superoptimiste. Preşedintele Băsescu şi premierul Boc anunţau iminenţa decolării. În loc de asta, a venit anunţul şoc din luna mai privind reducerile de salarii şi pensii.

Una dintre marile iluzii publice ale prezentului este aceea că vom putea creşte doar prin metode de austeritate, reducînd salarii şi crescînd taxe. Alunecăm astfel într-o spirală a subconsumului, care va îngreuna redresarea şi va descuraja orice iniţiativă privată. Cum să înfiinţezi o microîntreprindere, din moment ce potenţialii clienţi ai serviciilor oferite sînt din ce în ce mai puţini şi mai sărăciţi? Trăim iluzia că numai menţinerea cotei unice va atrage investiţiile străine, însă România continuă să fie ocolită. Dar degeaba menţii un nivel de impozitare directă relativ scăzut, dacă mediul economic continuă să fie afectat de inconsecvenţa legislativă, de corupţie, de înţelegeri subterane între mari jucători autohtoni, de starea proastă a infrastructurii. În 2008, România, care avea cotă unică, a pierdut investiţia Mercedes în favoarea Ungariei, care nu avea cotă unică. Altceva a contat în alegerea germanilor: infrastructura superioară, gradul sporit de calificare şi seriozitate al lucrătorilor unguri, un mediu economic predictibil.

Regim fanariot şi Americă de secol XIX

Ne iluzionăm că vom deveni mai buni renunţînd la atributele sociale ale statului. Că e mai bine să fim o societate în care educaţia să fie un lux pentru familiile cu bani, în care cei avuţi vor năimi cete de arnăuţi pentru a se apăra, iar poporenii vor organiza potere, în care bogaţii vor aduce doftori din străinătăţuri, iar ceilalţi se vor căuta pe la babe, în care tinerii îşi vor începe carierele intrînd la stăpîn, în care judecăţile se vor face după obiceiul pămîntului – o ciudată combinaţie de Americă de secol XIX şi Ţările Române din timpul fanarioţilor. Că un asemenea sistem ne va apropia de societatea cunoaşterii, spre care se îndreaptă azi Uniunea Europeană, este iarăşi o iluzie. Nenorocirea de la Maternitatea Giuleşti ne arată unde duce subfinanţarea sistemului de sănătate publică. De 30 de ani, în România, pe care mulţi se grăbesc să o considere un stat prea social, nu s-a mai construit nici un spital nou. Statul trebuie reformat, dar nu luîndu-i atributele sociale, ci făcîndu-i aceste polici mai corecte şi mai eficiente.

Dar, oare, ideea că o amnistie fiscală ar aduce în ţară bani, ce vor fi folosiţi în dezvoltarea economiei, nu este tot o iluzie? Ce ne face să credem că cei care au ascuns banii, încălcînd, de fapt, legile, vor deveni astăzi stîlpi ai societăţii, pionieri ai reindustrializării? Oare nu cumva banii care vor veni vor fi cheltuiţi în acelaşi mod iresponsabil, de-a valma, de stat şi de privaţi?

Elodia, ultima iluzie politică

Puterea se iluzionează că scăderea ei în sondaje se datorează măsurilor de reformă, cînd explicaţia stă tocmai în eşecul reformelor, menţinerea sistemului corupt, aroganţă, autosuficienţă. Opoziţia se iluzionează că ar guverna mai bine, uitînd de propriile greşeli din fazele incipiente ale crizei, fără a prezenta programe coerente şi mulţumindu-se a spune că „pe vremea noastră era mai bine“. Nu era mai bine. Era doar o iluzie. Desigur, România are încă potenţial, numai industria alimentară şi ridicarea zonei rurale prin programe europene, ca să nu mai vorbim de marea infrastructură, putînd aduce dezvoltare pe termen lung. O Românie cu cel puţin 10.000 de firme de familie puternice, după modelul nordului Italiei, va fi cu adevărat o ţară a optimismului şi a libertăţii economice. În loc să hrănească iluzii, liderii ar face mai bine să găsească metodele prin care România profundă poate fi pusă la treabă. Ea va scoate ţara din criză, bineînţeles, ajutată de Europa.

Din somnul opiniei publice se ridică singura mişcare politică apărută ca răspuns la criză: otevizarea politică. În fond, Dan Diaconescu e maestrul perfect al iluziilor. Din moment ce a făcut o ţară întreagă să piardă nopţile în căutarea Elodiei, de ce nu i-ar oferi acum iluzia bunăstării luînd de la bogaţi şi dînd la săraci?

 Ovidiu Nahoi este redactor-şef la Foreign Policy România.

Foto: Vasile Dorolți