Problema imaginii României în lume nu se va rezolva pînă cînd nu vom rezolva chestiunea imaginii ei chiar în România. Discuţia e nevoie să înceapă aici, în spaţiul public, iar deciziile corecte trebuie luate şi aplicate tot aici, mai întîi.

Un brand nu se poate promova nicăieri în lume perpetuînd o părere proastă despre sine. Fervoarea cu care ne atacăm în spaţiul public conducătorii, instituţiile şi obiceiurile nu poate împinge în afară decît o imagine discutabilă. În orice ţară astfel de critici sînt la ordinea zilei, însă ele sînt dublate la fel de constant de celebrarea lucrurilor bune care se întîmplă acolo, a oamenilor cu care ţara se mîndreşte cît poate de des. Există un public consistent care resimte ambele nevoi în egală măsură şi care creează o cultură a echilibrului. Nu cred că nouă ne lipseşte acest public. Încă. Dacă va continua să fie spălat, însă, pe creier prin mass-media cu aceeaşi sîrguinţă vreme de cîţiva ani, probabil că el va dispărea şi va fi înlocuit treptat cu unul care nu mai ştie să citească decît semnele negative. Care nu mai are ochi şi urechi decît pentru lucruri urîte. Acela va fi capătul de drum pentru orice efort de construcţie a sentimentului de apartenenţă la o comunitate de valori naţionale.

În mod recurent, singurele valori contemporane pe care mai sîntem dispuşi să le recunoaştem sînt cele care sînt recunoscute, în prealabil, de o instituţie occidentală. Orice român care primeşte un premiu sau vreo formă de recunoaştere la vest de noi e un român care merită apreciat şi aplaudat. Orice român care reuşeşte ceva aici, acasă, se pierde la coada ştirilor sau pe manşeta ziarului, marginalizat de noianul continuu de tunuri, falimente, matrapazlîcuri sau divorţuri cu mare trecere la jurnalişti şi la un anume public. 

Cea mai îmbrăţişată formă de recunoaştere a noastră de către noi a devenit, foarte repede, emisiunea Românii au talent, care e tot un format occidental preluat aici pînă în cele mai mici detalii. Audienţa lui record e cea mai bună dovadă că există şi la noi un public numeros care caută motive de bucurie şi de mîndrie la el acasă.

Întotdeauna am apreciat la expaţii din lumea corporatistă pe care i-am întîlnit felul în care îşi duc cu ei ţara, oriunde ar merge. Au un fel de mîndrie a originii pe care o trăiesc natural şi implinit. Fără emfaze şi tuşe apăsate, doar uitîndu-se cu o bună măsură şi încredere la cele bune cu care vin şi cu o reconfortantă doză de autoironie exigentă la cele mai puţin bune. Aşa ceva cred că ne lipseşte şi ar trebui format. Ne lipseşte din raţiuni întemeiate – comunismul a construit numai false motive de patriotism – iar de 20 de ani nu ne-am apucat de reconstruit unul autentic şi convingător.

Un astfel de program de reconstrucţie a imaginii noastre de sine ar trebui să constituie obiectul de activitate al unei echipe dedicate exclusiv acestui scop. Toate demersurile de pînă acum au eşuat pentru că subiectul a fost, pentru oricine s-a nimerit să se ocupe temporar de el, un subiect între multe altele. N-are cum să meargă. E nevoie de un centru de putere (politică, civică sau economică) care să-l considere o prioritate şi care să-i dedice cîteva resurse rezonabile. Nu mari şi nici multe, dar bine organizate şi aliniate scopului. Sînt convins că, pe lîngă creativitatea care ne e specifică, am putea găsi în multe locuri din lume instituţii şi oameni de la care să învăţăm ce a mers şi ce nu a mers la ei într-un astfel de efort. Nu e de aşteptat ca totul să semene, dar e de aşteptat să nu difere totul. Şi mai cred într-o participare consistentă a acelora dintre noi care-şi doresc subiectul lămurit cumva.

Pentru că nu e uşor să te vezi în lume cam al nimănui. Să nu poţi duce cu tine, în tine, ceva românesc care să fie recunoscut şi apreciat de alţii. Să fii la mîna stereotipurilor negative care te plasează undeva între cerşetor pe străzile Parisului, spărgător de bancomate în Anglia sau violator în Italia. În timp ce acasă, cînd se întîmplă să nu tragem ţepe, chinuim copiii în orfelinate. Noi ştim foarte clar că nu sîntem asta, dar nu ne e deloc clar ce altceva sîntem.  De capul lor, lucrurile nu s-au aşezat nicicum. De la sine nu prea ne-am ales cu nimic. Poate a venit vremea să ne uităm în sinea noastră şi să găsim acolo puterea de a nu mai lăsa lucrurile să ni se întîmple cum o da norocul. Să le aranjăm într-un fel în care au sens şi ne dau un sens din care să înţelegem ce se vede în privirile celor care se uită la noi. 

Cosmin Alexandru este consultant în branding şi strategie.

Foto: L. Muntean