Scurt preambul, ca să fim bine înţeleşi de la-nceput

În feeriile din capul meu nu ninge. Nici aprig, nici viscolit, nici molcom. Nu, nu: feeria mea e cu soare şi cu apă care-mi clipoceşte la glezne. Pe timp de feerie, n-am altă treabă decît să-mi fac planuri picotite, despre cînd ar fi mai bine să dezgrop sticla aia de vin, din cambuza săpată în nisip. Feeriile mele nu se întîmplă iarna.

Iarna stau în casă, hibernez după formula ennui + nevoie de satisfacţie imediată = fericiri mărunte, simple – şi cam atît. În rest, încerc să nu mă atrofiez complet. Sap în tezaurul de seriale, filme şi muzică al marelui Internet, în veşnica goană după aş-vrea-ceva-nou. Plimb cîinele cît să nu se transforme în pisică. Ies după ţigări, fructe şi atît alcool cît să trec iarna, şi lucrez, lucrez, lucrez. De-acasă. Singură. Dacă s-ar desfiinţa Internetul şi curentul electric, aş putea la fel de bine să mă transform eu în pisică. În urs. Într-un necuvîntător cu un mecanism tăcut şi eficient de autoreglaj termic, fără prea multe nevoi sofisticate.

Noroc că nu desfiinţează nimeni nimic – sînt o creatură a obişnuinţei şi a confortului, care ţine la mica ei burghezie electrificată. Noroc că m-am născut spre sfîrşit de regim totalitar, aşa că raţionalizarea consumului o ştiu doar din poveşti parentale.  

I. Fuga – poco allegro

În seara în care a picat curentul, am avut noroc. Lucrasem tot ce era de lucrat, era sîmbătă, nu se întîmpla nimic de bifat prin oraş, aveam prin casă un băiat simpatic, cu chef pînă acum inepuizabil (de văzut filme) şi ne era un pic foame. Sau poftă. Nuanţa nu era relevantă.

Şi apoi a picat curentul.

Da, ningea feeric afară şi era cerul roşu a noapte (de la ora 5 chiar; cu mulţumiri dlui George Vernon Hudson pentru trecerea la ora de iarnă). Da, în celelalte blocuri din cartierul meu muncitoresc, nordic, plin de pensionari, era curent. Nu, n-aveam nimic urgent de făcut.

Am menţionat pînă acum că sînt anxioasă – dar mă tratez?

Nu mi-a fost niciodată frică de întuneric, am ratat-o pe-asta. Probabil nu mai avea loc în inventarul meu de frici, de-atîta teamă de zbor, înălţime, singurătate, linişte etc. Dar nu-mi mai găseam casa pe întuneric. Casa mea, mereu luminată călduţ şi galben, în care se revarsă torenţi de filme şi curg muzici molcom în live streaming, în care frigiderul concurează motanul la turaţii de tors pe minut. Casa mea era rece şi neagră. Aşa că am înşfăcat băiatul, l-am aruncat în primul metrou şi am plecat. Nu ştiu exact unde. E deja ora 10 şi în zonă nici un supermarket nu mai e deschis – deşi acea celebră reţea belgiană, pe care n-o vom numi aici, a avut grijă să instaleze trei cutii de tablă, cu mîncare şi produse de uz casnic, pe o rază de 2 kilometri în cartier. „Ăla de la Obor e sigur deschis, că-i non-stop“, a spus băiatul, în căutare de soluţii dătătoare de calm, ca de-obicei. Trei schimbări de magistrală mai tîrziu, ieşeam din supermarket, cu două sacoşele de calm, întrupate în următoarele: o sticlă de vin franţuzesc foarte frecventabil, o pungă de cereale, un pepene galben, o brichetă nouă şi două pachete de ţigări. Seara putea să înceapă. În beznă.

II. Regulile jocului – scherzando ma non troppo

Regulile mele: aprindem toate lumînările, lumînărelele, candelele, felinarele, torţe. Dar departe de mustăţile inflamabile ale pisicului. S-a dovedit a fi o operaţiune complicată din punct de vedere logistic.

Regulile lui: lasă telefonul jos. Du-l pe birou şi lasă-l acolo. Băiatul, altminteri iubitor de acces liber pe Internet, mi-a închis pentru o seară Instagram-ul, Facebook-ul, news feed-ul, stream-ul, hashtag-ul, URL-ul.

III. Pe întuneric – tempo comodo

În seara în care a picat curentul, într-un apartament semidecomandat din nordul Bucureştiului, nu s-a întîmplat nimic notabil. Mă rog, poate doar faptul că am înţeles de ce e important să-ţi dezgheţi congelatorul. Altminteri, banal: un băiat şi o fată au stat de vorbă şi-au rîs. Şi-au repovestit episoade din copilărie, prin care mai trecuseră şi în alte seri, dar pe care, pentru că încă nu le înţeleg de tot, le tot povestesc şi răspovestesc pîn-or să capete un sens. Fata n-a avut revelaţia traiului simplu, fără social media. Nu vrea să se retragă în sînul naturii şi nici să experimenteze vreo cură de Internet.

Dar să-l recontextualizăm, involuntar, contemporan şi burghez, pe „s-a luat curentul“. Să n-avem la dispoziţie toată informaţia lumii. Să ne amintim că, înainte de Internet, existau lapsusuri şi să ne descurcăm navigînd printre ele. Să ajungem (previzibil, ştiu) să împingem timpul de la spate, cu poveşti, foc şi vin. Să treacă ore şi ore. Să nu ştim cît e ceasul şi ce se întîmplă în cealaltă parte a lumii, dar să aflăm ce făceam, şi unul, şi celălalt, la 13 ani.

Mi-am regăsit casa pe întuneric. Locuiesc într-o zonă de confort construită din poveşti – indiferent dacă afară ninge sau e soare.

Ioana Pelehatăi este masterand în studii vizuale la SNSPA. Scrie la SUB25.