Cînd era tînăr, tata zicea că e sărac pentru că și părinții lui fuseseră săraci. I-ar fi putut chema și pe ei Moromete. Nu definim nici sărăcia, nici familia – noi oricum aveam de toate, tații noștri mișcaseră ceva, iar noi, nepoții, trăiam bine. Nu ne făceam temele la lumina lămpii și nici nu mergeam cu oile, noi scriam cu MTV pe fundal și mergeam la cofetărie. Noi doi nu sîntem frați, dar locuiam la cîteva străzi distanță, iar la școală ne despărțeau cîteva bănci și familiile noastre se cunoșteau. Voi aveți de toate, voi creșteți în puf, alții își ajută părinții prin casă la vîrsta voastră, dar voi nu faceți nimic. Noi nu vă cerem nimic, voi trebuie doar să învățați și să plecați la București. Amîndoi am auzit placa asta zgîriată. Am crescut cu ideea că trebuie să pleci ca să reușești. Există în această poveste familia unei fete, primul născut, și familia unui băiat, ultimul născut.

Povestea fetei. Primul născut. N-am înțeles niciodată de ce părinții mei insistau să văd Moromeții. Nici măcar nu citisem cartea. Tata, oricît îmbrățișa identificarea cu Niculae, uita că lui nu-i plăcea cartea. Avea o familie mai puțin numeroasă, iar bunica nu mergea la biserică. Se ducea cu caprele, faptul că era tuns chilug și că era rușinos contează mai puțin. Tata a rămas repetent în gimnaziu. Mama avea și mai puține motive pentru care să fie emoționată. Avea note bune și locuia la ieșirea din oraș. Cînd s-a măritat, bunicul i-a cumpărat mobilă pentru dormitor în ‘85. Cînd tata spune că, pe cîmp, înfigea cuțitul în pământ și știa cît e ceasul în funcție de umbre sau că, atunci cînd primul om din sat și-a luat televizor, au mers toți în pelerinaj să-l admire, îmi vine greu să cred că tata e tata. Bunicul era un Ilie Moromete, dar cu alt nume și prenume. Tata lucra la o fabrică de unde se fura orice. El fura șuruburi și folie de aluminiu pentru cunoștințe, pentru obligații, cum le spunea el. La serbarea abecedarului, tata a venit pilit. Rămăsese la un pahar cu băieții de la fabrică. Voia să ne facem singure avere, el doar ne adusese pe linia de plutire. Faptul că fata lui spunea poeziile cele mai lungi îi arăta că o dresase bine. S-a așezat în ultimul rînd. Îmi făcuse deja instructajul – să vorbesc răspicat. La mijlocul poeziei, tata se ridică și face semne să deschid gura mai mult. Cel mai probabil i se înfundaseră urechile de la băutură, pentru că eu chiar vorbeam clar. Mai tare, nu se aude în spate, a spus tata logopedul, deși în spatele lui era peretele. Tata voia să fiu cea mai bună, dar să fac ca el, mereu ca el.

Povestea băiatului. Ultimul născut. N-am înțeles niciodată de ce părinții mei nu au insistat să văd Moromeții. Tata ar putea foarte bine să fie unul dintre copiii lui Moromete – planurile lui de îmbogățire depășeau planurile băieților. Tatăl meu putea fi în orice moment Achim, Nilă sau Paraschiv.

Tata a băgat-o și pe maică-mea în combinații, doar că el nu a furat niciodată pentru noi, a vrut doar să trăim în puf. Combinațiile lui erau lipsite de vină. Mai întîi au fost la sîrbi, unde au vîndut tot felul de nimicuri, blugi, ace de cusut și săpunuri. Treceau granița și se opreau în Subotica. La polonezi vindeau țigări și bibelouri. La unguri, canistre cu benzină. Pe vremea aia erai cineva dacă te întorceai acasă cu valută. Ai mei înfășurau banii în elastice de plastic și îi ascundeau în mobila de sufragerie, între pijamale și pilotele de iarnă. Cu banii puși deoparte au făcut două lucruri. Unu, au deschis un butic în fața blocului, unde vindeau cam tot ce duceau peste graniță, și doi, au plătit operația de scolioză a soră-mii. Nu se știa prea bine de ce i se deformase coloana în halul ăla, dar așa se întîmplase. O luase pur și simplu la vale, fără să se mai oprească. Înainte de culcare, o dezbrăcau și îi verificau spatele ca la anatomie. Îmi explicau cum îi ieșise coloana din matcă, de parcă era un rîuleț care își modificase traiectoria după o inundație. Soră mea a intrat la unul dintre cele mai bune licee din oraș, a mers la olimpiade și s-a întors acasă numai cu note de zece. În comparație cu mine, soră-mea era un geniu – la ce să te aștepți de la ultimul născut? Ea trebuia să intre la o facultate bună, în București, n-avea alte opțiuni. Ai mei voiau să aleagă ce-ar fi ales ei. După ce a făcut asta, mi-a fost dată ca exemplu. Apoi toți copiii vecinilor de pe scară mi-au fost dați ca exemplu. Apoi colegii de școală. Apoi copiii rudelor de gradul trei. Și cam toată lumea de pe stradă. Eu furam bani din magazin, beam, fumam, ascultam rock și ajunsesem la un liceu industrial. Nu chiar cel mai potrivit aranjament pentru viitorul meu. Toți aveau să plece în București și să facă bani, iar eu aveam să rămîn, încremenit în timp, într-un oraș de provincie, cu zero perspective. Bucureștiul devenise pentru ai mei, la fel ca pentru băieții lui Moromete, un fel de Mecca, un loc al tuturor posibilităților. Cînd revăd scena cu fuga lui Paraschiv și a lui Nilă, mă gîndesc că ne deosebim, noi am fugit împinși de la spate.

Noi trebuia să supraviețuim presiunii că avem de toate. Părinții noștri nu știau că le strîngeam mărunțișul de prin buzunare ca să ieșim duminica la cofetărie, să cumpărăm tutun sau Tanita. Eram singuri, noi și copiii de vîrsta noastră, generații care, doar pentru că aveau lumină în casă și nu mergeau cu Bisisica, trebuiau să fie recunoscătoare și supuse. 

Diana Bădica este scriitoare. A publicat cartea de poezie Enșpe mii de dimineți, Casa de Pariuri Literare, 2014.

George-Ștefan Niță este scriitor. A publicat cartea de poezie Tata nu are cal, Editura Tracus Arte, 2017.

Foto: Daria Tucă