Toate popoarele au avut cîntăreţi longevivi, pe care i-au respectat şi divinizat pînă în ultima clipă a vieţii lor, dar şi după moarte, indiferent că vorbim de Frank Sinatra, Maurice Chevalier, Claudio Villa, Charles Trenet sau Peter Alexander. Numai noi n-am ştiut să-l preţuim cum se cuvine, să-l respectăm la senectute pe Gică Petrescu, peste care (vă amintiţi?) televiziunile dădeau buzna în casă, surprinzîndu-l în ipostaze jenante, dar fireşti, de om bătrîn şi singur, cu părul în dezordine, cu o pijama modestă pe el, uitînd că toţi vom ajunge într-o zi aşa... Gică Petrescu a fost o mare, uriaşă legendă a muzicii româneşti, cu melodii de muzică uşoară, cîntece de petrecere, dar şi piese de muzică populară cîntate cum numai el ştia. Se împlinesc 100 de ani de la naşterea sa, chiar dacă pe seama vîrstei reale au circulat atîtea glume (eterna „miştocăreală“ mioritică) şi versiuni, unele din ele întreţinute chiar de „nea Gică“ în scheciurile de la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase“, din spectacolul Nimic despre elefanţi. Dar, cum a debutat la 15 ani, înseamnă că a stat 76 de ani pe scenă, de aceea ni se părea că-l ştim de cînd lumea, părinţii noştri fiind contemporani cu el. L-am prezentat de multe ori pe scene sau pe micul ecran, de neuitat fiind emisiunea realizată la TVR de Ioana Bogdan – Muzica e viaţa mea (redactor muzical Nicoleta Păun, fostă componentă cîndva în formaţia rock feminină Venus): a fost difuzată în 2 aprilie 1999, după ce maestrul împlinea 84 de ani şi, timp de 90 de minute, a fost un adevărat regal, nea Gică avîndu-i alături pe mulţi dintre cei dragi lui, între care neuitaţii H. Mălineanu, Aurel Giroveanu, George Sbârcea (autorul celebrei „Ionel, Ionelule“ semna, în ipostaza de compozitor, Claude Romano)... De altfel, Ioana Bogdan a fost una din puţinele persoane acceptate de Gică Petrescu în anturajul său, acesta fiind foarte selectiv, dar Ioana i-a fost o adevărată prietenă şi e evident că doar ea ar putea scrie o carte documentată despre fabulosul artist. În afara scenei, mă întîlneam adesea cu nea Gică (sînt mîndru că-mi permitea să-i spun astfel, în ciuda diferenţei de vîrstă!) la faimoasele „serate video“, acasă la Stela Popescu, fireşte înainte de 1989: vizionam cîte trei filme pe seară, cu Mihai Maximilian, soţul Stelei, cu compozitorul Vasile Veselovschi, cu Nicu Apostol, vecinul Stelei, director la PECO, cu muzicianul Nicolae Licareţ. Gică venea, făcea schimb de casete, dar nu zăbovea mult, pleca repede, aşteptat acasă de soţia iubitoare Cezarina Moldoveanu, care avea grijă de el ca de un copil. Nu bea, nu fuma, se culca devreme, pe cînd noi, învăluiţi în aroma tutunului de pipă olandez al lui Puiu Maximilian, abia ne „învioram“ după ora 22, cînd venea Stela de la spectacol! Am fost, probabil, între foarte puţinii care au reuşit să filmeze o emisiune TV întreagă în apartamentul despre care se face acum atîta caz, cum că ar fi acumulat... datorii imense după moartea lui, deşi nu locuieşte nimeni acolo (aberaţie tipică birocraţiei şi legilor noastre strîmbe). E vorba de o emisiune din seria Portret în oglindă, realizată împreună cu Nicoleta Păun, difuzată la vremea aceea doar pe programul 2 al TVR (pesemne nea Gică nu merita mai mult, în viziunea isteţilor din Pangratti). Dacă mai există, ar merita redifuzată în acest an aniversar, laolaltă cu Muzica e viaţa mea, că tot n-a făcut TVR mai nimic special, în această primă jumătate a anului. Ce trist: la noi, în speţă la posturile publice de radio şi televiziune, deţinătoare ale unei arhive uriaşe în ce-l priveşte, numele lui Gică Petrescu nu pare a mai spune ceva... 
 
Gică Petrescu provenea dintr-o familie bună, a fost o persoană elegantă, civilizată, manierată, un om cuminte, fără vicii, politicos, dedicat în întregime carierei şi soţiei sale, cu respect faţă de autorităţi, de aceea ar fi bine să se evite invenţiile şi exagerările, aşa cum am citit de curînd într-o revistă de tiraj. Derapajele, poveştile brodate nu pun într-o lumină corectă personalitatea şi cariera unui artist atît de valoros, adevărat monstru sacru. E foarte bine că se scrie, e de dorit, cum spuneam, dar să nu facem din el disidentul care i-a insultat pe Elena şi Nicolae Ceauşescu! Ca să schimbăm puţin tonul, trecînd la un registru amuzant, îmi amintesc că povestea cineva că la un spectacol, într-o sală cu o pînză prinsă în faţa scenei şi cu reflectoarele în ochi, Gică ar fi căzut în fosă! Toţi au înlemnit, aşteptîndu-se la tot ce era mai rău, dar nemuritorul artist s-a ridicat ca şi cum nimic nu s-a întîmplat, continuînd să cînte! Nu ştiu dacă a fost aşa, n-am fost acolo, în schimb am, personal, o amintire simpatică. Primarul din Panciu – pe care-l chema Fănică... Panciu – a tot insistat să-l conving pe Gică să cînte în oraş, mai ales că titluri cum ar fi „Of, of, of, măi, şpriţule!“ (repet, Gică, paradoxal, nu bea!!) mergeau perfect într-o zonă viticolă celebră. Dar strădaniile mele au fost în zadar, ultimul lui argument, arătîndu-mi nişte mici zgîrieturi pe tocul uşii, fiind: „Tavi, cineva a încercat să intre în casă, nu pot pleca mai mult de cîteva ore! Nu că aş avea cine ştie ce, doar amintiri de la Cezarina...“ Acum mă felicit că m-a refuzat, fiindcă primarul cu pricina mi-a dat nişte „ţepe“ monumentale, iar cum Gică era foarte cumpătat, ca să folosesc un eufemism, nu m-ar mai fi spălat toate apele dacă o păţea şi el! 
 
Sîntem la jumătatea lui 2015 şi nu se simte că s-ar face ceva serios în acest an aniversar Gică Petrescu. În Capitală sînt afişe mari pe care citim despre un concert marcînd 100 de ani de la naşterea lui Frank Sinatra; foarte frumos, dar vedeta noastră naţională? La începutul anului mă contactase un aşa-zis impresar, care chipurile intenţiona să organizeze în luna mai un festival Gică Petrescu (acum cică l-ar fi mutat în toamnă...), dar m-am lămurit rapid că nu are nici pregătirea, nici cunoştinţele şi nici potenţa financiară necesare unui asemenea eveniment cînd m-a sunat să-mi comunice că-l va face, timp de trei zile (!), la... Sala Palatului şi că vrea să invite... formaţia Iris! Probabil nea Gică zîmbeşte trist acolo sus, văzînd că nu sîntem în stare să-i cinstim memoria aşa cum se cuvine, dar sînt sigur că ştie cît de mult l-a iubit marele public, care nu-l va uita niciodată...  
 
Octavian Ursulescu este critic muzical, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor, scriitor, redactor la revista Actualitatea Muzicală, prezentator.