Vorbim atît de des despre ce ținem minte și ce nu. Despre cît de capricioasă poate să fie memoria noastră. L-am întrebat pe Bogdan O. Popescu, neurolog și scriitor, care e „arhitectura” amintirilor noastre și cum reușește creierul să proceseze și să păstreze atîtea lucruri trăite.

 

În ce fel depozitează și procesează creierul memoria noastră?

Primul lucru pe care îl întreb cînd îmi învăț studenții despre memorie este referitor la locul unde depozităm amintirile în creier. Răspunsurile lor sînt variate, însă realitatea este că le depozităm peste tot în cortex (suprafața creierului care are arii specializate, cît și de integrare). Cu alte cuvinte, imaginile în lobul occipital, sunetele în lobul temporal, atingerile în lobul parietal, și așa mai departe. Apoi este importantă ideea de „concept”, care este produsă de așa-numitele arii de integrare. Ariile care pun împreună informațiile primare, indiferent pe ce canal au venit, vizual, auditiv, senzitiv sau emoțional. Prin ariile de integrare percepem un obiect sau o ființă global, cu toate informațiile pe care le percepem, integrîndu-le. Care ar fi conceptul tău de Bogdan O. Popescu, Ana? Vocea mea? Înălțimea mea? Modul în care mă mișc (comportamentul meu motor)? Scriitura mea? Cu siguranță, totul la un loc. Asta fac ariile de integrare. Ținem minte, de fapt, fiecare informație separat, în ariile care se ocupă cu percepția respectivă, dar și integralitatea, cu ariile de integrare.

Apoi, mai e ceva important. Noi venim în fiecare zi în contact cu mii de informații. Cum erau îmbrăcați oamenii din stația de metrou prin care am fost? Ținem minte? Nu. De ce? Pentru că nu am fost atenți la asta. Memoria de scurtă durată este ca o tablă pe care scriem și este condiționată de atenție. Memoria de lungă durată o obținem prin repetiția informațiilor care au ajuns în memoria de scurtă durată (repetitio mater studiorum).

Ce legătură „științifică” există între ce trăim și ce ne amintim?

Această legătură este creierul nostru. Ce pot să îți spun, științific, este că legătura este creată de impactul emoțional. Cu alte cuvinte, nu ne vom aminti mare lucru din ce trăim dacă faptele nu au un impact emoțional și ne vom aminti, prin contrast, cu extremă precizie, faptele care au un impact emoțional semnificativ.

Există mai multe feluri de memorie. Cum știe creierul nostru să lucreze cu toate?

Memoria este, într-adevăr, de multe feluri. Iconică, așa-numită, pentru imagini, ecoică pentru sunete, haptică pentru sensibilitate, și așa mai departe. Relevant este că e declarativă (pentru fapte întîmplate) și procedurală pentru activitățile pe care am învățat să le facem. Creierul le găzduiește pe toate și știe să extragă ceva, indiferent ce, cînd este nevoie, pentru că neurocircuitele (legăturile dintre ele) permit asta.

Una dintre marile spaime ale oamenilor de azi este Alzheimer-ul, boala uitării. Cum ajung să se șteargă amintirile din creierul unui om?

Boala Alzheimer este o boală neurodegenerativă. Asta înseamnă că mor neuroni în creierul pacienților afectați de-a lungul timpului, în anumite zone cruciale pentru personalitatea lor și pentru funcțiile lor cognitive, fără ca noi să avem o soluție la asta în momentul de față. Neuronii mor nu peste tot, în tot creierul fără discriminare, ci la început mai ales în zonele care condiționează memoria. De aceea forma uzuală de debut este cu pierderea memoriei recente, însă există mai rar și forme cu alte disfuncții neurologice.

Bănuiesc că ați întîlnit oameni cu memorii fabuloase și alții care pierduseră aproape tot la capitolul ăsta. De ce se leagă, de fapt, această capacitate de a ține minte lucruri și cît de diferiți sîntem?

Sîntem foarte diferiți, într-adevăr. Unii dintre noi avem memorie mai bună, alții mai slabă. Unii avem memorie așa-numit vizuală, alții a faptelor, ținem minte dacă s-au înlănțuit evenimente. Creierele noastre sînt diferite și genetic, și în funcție de educație și întîmplările la care sîntem expuși. Capacitatea de a ține minte lucruri ține atît de gene, cît și de antrenament.

Neurologia face o distincție între memorie și amintire?

Este o problemă cu termenii, mai ales că, în engleză, „memory” se traduce atît ca „memorie”, cît și ca „amintire”. Memoria este o funcție neurocognitivă, amintirea este un eveniment punctual, înregistrat prin intermediul acestei funcții.

Dacă ar fi să puteți extrage, la o autopsie, o amintire din creierul unui om, cum ar arăta, cum v-ați imagina-o?

Asta este o întrebare deja pentru scriitor, nu pentru neurolog. Dacă aș extrage o amintire, aș vrea să aibă ceea ce de obicei nu are, să aibă masă. Adică să o pot cîntări în palmă. Nu doar să o văd printr-un tunel al vieții, ale cărui lumini depind de ceea ce ți s-a întîmplat pînă atunci.

În ce relație sînteți cu memoria cînd scrieți?

În general, sînt într-o relație proastă cu memoria. Tot antrenamentul meu ca medic, de la intrarea în facultate pînă acum, are nevoie de o memorie performantă formal, ceea ce eu nu am, am însă o memorie fantastică creativă. Cînd scriu se întîmplă ceva fenomenal, îmi aduc aminte tot, nu știu cum amintirile sînt evocate de demersul amintirii, ca un minereu de simplul săpat în cîmpul gol și arid.

Care e cea mai veche amintire a dvs.?

Mi-am pus și eu întrebarea asta de-a lungul anilor, și încă mi-o pun. Am unele fracțiuni de amintiri, imagini cu suflet de o secundă, care îmi străfulgeră trecutul prim. Cum mă mîngîia bunica, de exemplu. Apoi, de la grădiniță (am fost acolo de la 3 ani) – spațiile erau apăsător de mari. Nimic rău, oricum, ceea ce mă bucură.

E scrisul o formă de a depozita memoria lucrurilor trăite? Cum expliciați asta ca medic?

Este așa și este și invers. Sigur că scrisul aranjează amintirile, în funcție de starea scriitorului din acel moment. Se poate scrie de mai multe ori cu aceleași amintiri în mod complet diferit. Însă este ciudat că atunci cînd am scris cartea mea de proză scurtă mi-am șters din minte, cu ocazia scrisului, toate detaliile care fac savuroase amintirile. Te rog, nu mă întreba prin ce mecanism…

interviu de Ana Maria SANDU