În ce măsură şcoala îi încurajează/educă pe elevi să aibă opinii, să şi le susţină şi să le argumenteze corect?

Sistemul şcolar dă semne că preţuieşte importanţa argumentului în educaţie, un exemplu este introducerea la examene a unor cerinţe explicite de argumentare a unor texte/idei/poziţii. Însă nu face suficient pentru a acoperi această nevoie; orele dedicate discursului argumentat şi exersării raţionamentelor nu se întîlnesc decît accidental, iar materiile care pot susţine un „antrenament“ consistent sînt subminate de cantitatea copleşitoare de informaţie şi de presiunea examenelor. Rămîne valabil, în multe locuri, atitudinea că elevii sînt o formă de „proprietate“ a şcolii şi că scopul ultim este promovarea examenelor şi reprezentarea în acest fel a şcolii, ca instituţie. Am întîlnit locuri unde tinerii aveau curajul exprimării şi a expunerii opiniei proprii şi locuri unde într-o sală întreagă găseai cu greu tineri care să aibă interesul de a susţine un dialog. Lucrurile diferă din multe motive şi cred că, pînă la urmă, educaţia pentru libera opinie rămîne aproape exlusiv legată de felul în care adulţii profesori sînt ei înşişi promotori autentici ai unor valori democratice. Vestea bună este că aceşti profesori sînt recunoscuţi şi ies în evidenţă, dincolo de toate frustrările şi dificultăţile care copleşesc în ultimul timp sistemul şcolar.

Ce-i lipseşte societăţii româneşti pentru a avea dezbateri publice eficiente?

Cred că dezbaterile publice nu sînt percepute ca o modalitate firească de exprimare şi intervenţie a cetăţenilor în comunitate. Sînt deja locuri comune lipsa de încredere în utilitatea acestora şi incapacitatea organismelor guvernamentale de a se situa în rolurile corecte de administrator şi purtător al intereselor cetăţeanului; sînt flagrante şi regretabile situaţiile în care reprezentanţi de la vîrf ai statului nu au încredere în capacitatea societăţii civile de a emite nişte judecăţi raţionale şi rezonabile asupra unor chestiuni de interes public (vezi dezbaterile blocate de la legea codurilor). În plus, cred că avem şi obsesia rezolvărilor generale a problemelor generale, a soluţiilor totale. Soluţiile locale sau parţiale ni se par de multe ori insuficiente. Ce cred că lipseşte societăţii româneşti pentru a avea dezbateri publice eficiente? O înţelegere mai exactă a rolurilor şi poziţionării „părţilor“, respect real între partenerii de dialog şi o mai bună preţuire a compromisului. Şi poate mai puţine dezbateri televizate şi mai multe directe, faţă-n faţă.

Ce obiective şi-a atins pînă acum ARDOR?

ARDOR este Asociaţia Română de Dezbateri, Oratorie şi Retorică care are în componenţă cluburi de dezbateri (debate) unde sînt puse în discuţie diverse subiecte ce au motive de controversă. Misiunea asumată a asociaţiei este „susţinerea educaţiei prin intermediul dezbaterilor, promovînd dialogul argumentat şi gîndirea critică“. Misiune de care ne ţinem aproape de 15 ani, prin acţiuni „la firul ierbii“ în cele cîteva zeci de şcoli din ţară, izbutind să atragem sute de tineri pasionaţi de acest exerciţiu intelectual, care are în centrul de greutate argumentarea, documentarea riguroasă, toleranţa şi fair-play-ul. Dacă în primii ani am avut mai mult acţiuni de tip competiţional, în ultimul timp ne-am îndreptat – avînd alături parteneri instituţionali sau non-guvernamentali cu diverse zone de expertiză – şi în chestiuni mai aplicate şi „ascuţite“, de care ne izbim zilnic în România; provocările pe care le întîmpinăm sînt mari, de la găsirea oamenilor potriviţi să facă debate cu elevii lor, pînă la identificarea unor soluţii ingenioase de proiecte de parteneriat, şi nu în ultimul rînd, pentru funcţionarea unei asociaţii naţionale, descentralizate şi independente. 

Monica Mocanu este preşedintă ARDOR. Mai multe pe websiteul oficial ARDOR. 

a consemnat Marius CHIVU.