De cîteva săptămîni, poate luni, dacă nu cumva chiar ani, citesc şi recitesc un anumit paragraf din Constituţie. El dăinuie de aproape două decenii, căci l-am găsit atît în Constituţia din 1991, cît şi – preluat intact – în versiunea revizuită din 2003. Iată-l, aşa cum este el găzduit în capitolul referitor la proprietatea privată: „Averea dobîndită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobîndirii se prezumă“. E ceva în neregulă cu acest paragraf. Îl citesc, îl recitesc şi mă încearcă următorul paradox: exact în momentul în care tind să dau dreptate celor care l-au enunţat, mă încearcă acut sentimentul că tot ei îmi umblă la portofel. Cum să ies din paradox? Am încercat mai întîi cu puţină arheologie legislativă. 

Adunarea Constituantă din 1991 – dominată autoritar de copilul Revoluţiei numit Ion Iliescu şi de părintele Constituţiei numit Antonie Iorgovan – avea alibiul perfect ca să enunţe acest paragraf. Odioasa Lege 18 din 1968, numită „a ilicitului“, deşi abrogată după Revoluţie, era mult prea proaspătă în mintea românilor şi făcuse prea multe victime ca să poată cineva să conteste generoasa prevedere constituţională. Poporul era mulţumit că nu mai vine Miliţia să-i numere cartuşele de Kent sau pachetele de cafea şi să-l întrebe pe el, pe popor, de unde le are şi dacă le putea cumpăra doar din leafă. La revizuirea Constituţiei din 2003, paragraful buclucaş primea doar o altă numerotare, dar ieşea teafăr şi nevătămat din dezbaterile parlamentare.

Au venit apoi evenimentele anului 2005. Un ministru de justiţie bine intenţionat, dar cam neglijent la nuanţe constituţionale, a iniţiat un fel de lege limitată a ilicitului, care viza nu tot poporul, ci doar pe cei care stau pe marginea borcanului cu miere: demnitarii şi funcţionarii. Este vorba de Monica Macovei şi de angajamentul său faţă de Uniunea Europeană privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI). Instituţia era menită să confişte averile nejustificate ale demnitarilor şi funcţionarilor – adică mierea luată din butoi, dar nu în momentul în care respectivii şi-o pun în traistă, ci atunci cînd le e găsită prin cămări.

Logica acestei măsuri o găsesc, în sine, corectă. Infracţiunile de corupţie sînt printre puţinele din Codul Penal în care victima – adică noi, societatea – nu află că e victimă chiar în momentul în care se comite fapta. Află mai tîrziu, prea tîrziu sau niciodată. Şi asta pentru că făptaşii – mituitul şi mituitorul – au tot interesul să nu se afle ce fac. Din acest motiv, s-a imaginat o soluţie prin care grupul cel mai tentat în a comite acte de corupţie – demnitarii şi funcţionarii – să aibă deasupra o sabie a lui Damocles care să le spună că degeaba se bucură că nu sînt prinşi în momentul în care pun mîna pe bani, scadenţa poate veni şi mai tîrziu. Nu fac puşcărie, dar măcar li se ia partea de avere pe care nu o pot justifica prin veniturile pe care le au. 

Au urmat cinci ani în care Legea ANI, aşa cum a fost ea imaginată iniţial, a fost violată într-un mod inimaginabil. Violul continuă şi acum, iar principalul instrument al violului este tocmai paragraful constituţional despre care vorbesc aici. După atîţia ani tot asta e problema? Înseamnă că arheologia nu foloseşte la nimic, explicaţia trebuie căutată în alte ştiinţe. 

Am apelat arunci la Aritmetica de clasa a V-a, capitolul „Descompunerea în factori primi“. Enunţul constituţional are doi asemenea factori primi. Primul zice că „averea dobîndită licit nu poate fi confiscată“. Dacă textul constituţional s-ar fi oprit aici încă era bine. Ar fi fost suficient ca cei care apără victima, adică pe noi toţi, să arate că, potrivit veniturilor celui controlat, numai această parte de avere putea fi achiziţionată. Despre restul să arate cel cercetat, Onorată Instanţă, cum şi-a dobîndit-o. Nu e vorba aici, cîtuşi de puţin, de inversarea sarcinii probei. Cel cercetat nu are a-şi dovedi nevinovăţia penală, ci de a arăta că nu şi-a folosit funcţia pe care a primit-o de la presupusa victimă – noi toţi, societatea – pentru foloase personale. Vine însă al doilea factor prim al enunţului constituţional, care omoară orice şansă a societăţii de a-i controla pe cei puşi să o reprezinte: „Caracterul licit al dobîndirii se prezumă“. Asta înseamnă că, dacă demnitarul sau funcţionarul nu sînt prinşi în flagrant delict, tot ceea ce dobîndeşte prin corupţie este prezumat ca fiind licit.

Sintagma „hoţul neprins e negustor cinstit“ poate fi orice – proverb, zicătoare, banc. Însă funcţionează, de 20 de ani, ca principiu constituţional. Nimeni nu şi-a pus problema să-l retrogradeze la rangul pe care îl merită. Iar neglijenţa se plăteşte. Adevărata sa forţă i-o vedem abia acum, cînd primii demnitari sînt chemaţi să dea socoteală. Indivizi precum Dan Ioan Popescu sau Şerban Brădişteanu au scăpat de problemele legate de averea nejustificată pe care au obţinut-o, tocmai prin invocarea articolului din Constituţie menţionat aici. 

Liviu Avram este jurnalist de investigaţie. A fost corespondent BBC, reporter şi redactor-şef adjunct al ziarului Cotidianul. În prezent este redactor-şef adjunct la Adevărul.