„Auzi, tu nu ţi-ai dorit niciodată să ajungi pe Himalaya?! Crezi că ai putea urca pînă la vreo 5400 de metri? Te-ar tenta să plecăm în Nepal pentru un trekking de trei săptămîni în care am traversa Thorung La, cea mai înaltă trecătoare din lume?“ La telefon era Cătălin, prietenul meu din copilărie, cu care am făcut: meciuri de fotbal formidabile în curtea grădiniţei din spatele blocului, meditaţii la gramatică pentru admiterea la facultate şi turul pe biciclete al insulei greceşti Zakynthos. Cătălin e un tip inteligent şi foarte informat – ştie cîte ceva despre toate: mitologie scandinavă, marketing online, fizică cuantică, cinematografie japoneză etc. –, dar, mai ales, e un tip prudent. N-aş pleca cu nimeni altcineva atît de departe de casă şi într-o călătorie prin locuri despre care ştiu atît de puţine. Pentru că, trebuie să recunosc, în acel moment nu ştiam mai nimic despre Nepal – ţara care i-a dat pe Buddha şi pe Yeti –, abia dacă îl puteam localiza pe hartă. Iar despre Himalaya, în afară de cîteva filme în care alpiniştii îşi dau duhul (la propriu) urcînd vîrfuri de 8000 m, ce poţi să ştii cu adevărat?! Că este „acoperişul lumii“. 

Cînd a venit cu propunerea asta deopotrivă tentantă şi înspăimîntătoare – cîndva imediat după Anul Nou –, i-am răspuns că trebuie să mă mai gîndesc. Însă ideea a crescut în mintea mea ca un bulgăre de zăpadă, pînă cînd m-am trezit că numai asta aveam în cap. În ultima zi a lui ianuarie cumpăram deja biletele de avion spre Kathmandu, şi ca nu cumva să ne răzgîndim, dar şi pentru că trebuia să prindem ultima lună de dinaintea musonului. Apoi am început pregătirile, spre îngrijorarea prietenilor care preferau să nu mă ia, deocamdată, în serios. 

Întîmplarea a făcut să aflu că alpinistul Alex Găvan (care urcă vîrfuri de 8000 m mai des decît mergem noi la Zoo) pregătea, în aceeaşi perioadă, o expediţie tot în zona Nepalului, pentru a cuceri un alt „optmiar“. Fireşte, noi eram dintr-un cu totul alt film, mai exact dintr-unul pentru copii. Nu sînt chiar ceea ce se cheamă un pantofar, din cei care urcă pe munţi doar de 1 mai, încălţaţi în pantofi, purtînd blugi şi ţinînd o doză de bere în mînă, dar nici un munţoman, cu atît mai puţin vreun căţărător. Nu mai urcasem pe munte din facultate şi cînd zic munte, mă refer la vîrful Omu. Aşa că am luat-o uşor. Pentru început am renunţat să mai merg cu liftul şi mi-am dat seama că cinci etaje urcate ceva mai repede sînt suficiente să te ia cu ameţeală şi să ţi se înfunde urechile cu bătăile precipitate ale inimii. Apoi am început să alerg. Mai întîi în jurul blocului, cel mai bine era noaptea, impulsionat şi de cîinii comunitari care se adunau de pe toate străduţele şi alergau după mine, cu destulă determinare zgomotoasă, încît să iau alergatul foarte în serios. Apoi, după ce mi-am dat seama că n-are rost să ştie tot Giuleştiul cum mă antrenez eu pentru Himalaya, am început să alerg dimineaţa pe faleza Lacului Morii. Era iarnă, iar lacul – îngheţat, uneori ascuns după o perdea de gheaţă, alteori strălucind în soare. Cînd urcam în fugă treptele falezei dinspre parcul Crîngaşi, mă simţeam ca Rocky, iar cînd ajungeam pe insulă şi alergam pe zăpadă, mă simţeam tot ca Rocky, dar cel din seria IV, cu Dolph Lundgren, în Rusia. Fireşte, nu era ca şi cum m-aş fi dus în Nepal pentru a-mi apăra centura de cronicar literar, dar care băiat aflat în preajma unei astfel de încercări bărbăteşti nu e dominat de imaginarul eroului preferat!? 

Între timp, Cătălin începuse schimbul de e-mail-uri cu o agenţie de turism din Kathmandu care avea să se ocupe cu stabilirea rutei de trekking, eliberarea permiselor pentru accesul în zona de rezervaţie Annapurna, arvunirea unor şerpaşi/porteri care să ne care echipamentul şi, în general, cu furnizarea tuturor informaţiilor de care aveam nevoie. Întrebărilor sau îngrijorărilor noastre, în general legate de High Altitude Sickness (despre care ştiam doar că poate ucide), climă, dificultatea traseului, mîncare, tipul de echipament necesar etc., fata de la agenţia nepaleză răspundea cu o promptitudine şi cu o siguranţă care ne dădeau curaj. Oricum, urma să facem parte dintr-un grup internaţional de cinci persoane, la care se adăugau porterii fiecăruia şi ghidul, plus – cel puţin aşa înţelesesem noi la momentul acela – un bucătar şi un medic. 

Dacă am fi aflat atunci că vom ajunge să urcăm pe Himalaya doar noi doi, nu ştiu ce formă ar fi luat îngrijorarea noastră. Dar toate la timpul lor. 

„Climb like a goat, don’t smell like one“ 

Faptul că nu ştiam mai nimic despre Nepal şi Himalaya era însă o ignoranţă prematură. Mi-am dat seama de asta în primele cinci minute cînd am păşit în magazinul de echipament montan situat în Calea Moşilor nr. 27 şi numit, cum altfel, Himalaya. Eram copleşit nu atît de rafturile înalte de patru metri cu sute de produse despre care habar n-aveam la ce folosesc, cît de sentimentul că abia acum părea cu adevărat că urma să fac ceva destul de important. Băieţii de acolo, în frunte cu David (a cărui amabilitate şi simpatie pentru începătorul care eram mi-au dat mult curaj), s-au uitat pe lista primită de la agenţia nepaleză cu echipamentul de care aveam nevoie şi au decis că ştiu ei mai bine. M-am lăsat pe mîna lor.  

În următoarele două săptămîni am probat şi m-am familiarizat cu toate hainele alea ciudate, complexe şi colorate pe care urma să le port prin munţii Himalayei pentru aproape o lună de zile. Habar n-aveam ce-nseamnă să te-mbraci în straturi, nu ştiam nici măcar ordinea în care trebuie luate un polar, un wind-stopper şi o bluză power-dry, nu văzusem niciodată cum arată un buff, darămite să-l port în cinci feluri diferite, nici nu auzisem vreodată de textile cu argint, de goretex, vibram, primaloft sau parameta S. Iar ideea şi expresia „ciorapi şi chiloţi tehnici“ m-au făcut să rîd. Deşi îmi dădeam şi eu seama că e vital să „climb like a goat, şdar săţ don’t smell like one“, cum citisem pe una dintre etichete. Erau o mie de situaţii pe care nu le luasem în calcul şi atîtea lucruri la care nu mă gîndisem, iar acolo, în acel wonderland al echipamentului montan, existau soluţii pentru orice, de la recipientul incasabil pentru apă, pînă la sacul de dormit care rezistă la temperaturi de pînă la -20ºC şi ochelarii care te protejează de reflexia zăpezii sub soarele de la 5000 m. 

 În tot acest timp, am căutat blogurile celor care mai făcuseră circuitul Annapurna şi care trecuseră prin pasul Thorung La (cuvîntul „hell“ apărea destul de frecvent), am făcut rost de ghidul Lonely Planet, am primit nişte albume foto de la prieteni, am scris e-mail-uri şi ne-am întîlnit cu cei care mai fuseseră pe Himalaya şi care ne puteau răspunde la tot felul de întrebări (gen „există acoperire pentru telefoanele noastre mobile?“ – nu, nici un operator de la noi nu are roaming în Nepal) sau care ne puteau da sfaturi utile privind barba pe care ar fi indicat s-o las să crească pentru a-mi proteja pielea feţei sau numărul perechilor de ciorapi şi tipurile de creme, vitamine şi medicamente pe care ar fi bine să le avem cu noi.

Shakira & pisica neagră 

Ultima zi a lui aprilie, cînd aveam biletele de avion spre Nepal, a venit foarte repede. Atît de repede, încît ghidul Lonely Planet a rămas necitit (dar asta cumva şi deliberat, căci am ales să-mi păstrez intacte resursele de uimire, să descopăr singur şi nu să recunosc ce-am citit la alţii), alergările au fost compromise de mesele şi de trîndăveala de Paşti (plus că mă săturasem de atîta febră musculară), iar sfaturile contradictorii primite de la unii şi de la alţii le-am lăsat la latitudinea instinctului propriu şi de ultim moment. Cătălin a venit la mine cu cîteva zile înaintea plecării pentru a confrunta listele cu ce urma să ia fiecare. Părea că sîntem pregătiţi pentru orice. În ziua plecării, un prieten ne-a dus (chiar de ziua lui de naştere) cu maşina la aeroport. A fost prima dată cînd am simţit cu adevărat emoţia. Şi nu pentru că urma să pierd returul semifinalei Ligii Campionilor dintre Barcelona şi Real Madrid sau concertul Shakirei, nici pentru că urma să mă rup pentru o lună de zile cu totul de viaţa, prietenii, jobul, pasiunile şi tabieturile mele, nici măcar pentru că mi-am luat rămas bun de la părinţii mei la telefon (ca să nu-şi facă griji, le spusesem doar că plec la Kathmandu), ci pentru că, pur şi simplu, abia atunci am realizat cu adevărat că urma să fac poate cea mai spectaculoasă şi importantă călătorie din viaţa mea. Anticipam că mă voi întoarce cu perspectiva schimbată, mai toţi îmi spuseseră asta, chiar mă avertizaseră asupra „aspectului spiritual“, să nu trec cumva la hinduism, şi abia aşteptam să aflu cum şi în ce fel. 

Imediat ce-a pornit maşina, o pisică neagră ne-a tăiat calea chiar în faţa blocului. Ce să fi făcut?! Ne-am pus pe rîs. Dar emoţia din noi a crescut cu cîteva grade.

(povestea aventurii spre pasul Thorung La va face subiectul cărţii Trei săptămîni în Himalaya, în pregătire la Editura Humanitas)

Foto: Cătălin Găitănaru